Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva

Versiune tiparTrimite unui prieten
Dragă măicuță,
Am suferit și eu de o depresie, de o formă de „nebunie”. 
Dumnezeu a vrut să înțeleg că singura mea șansă este credința nebună. Acum însă îmi dau seama că nu am devenit credincioasă ca să mă vindec de nebunie,
ci că „nebunia” de fapt a fost calea prin care Dumnezeu m-a chemat la El. 
Cu ajutorul Lui, acum mă spovedesc și mă împărtășesc la fiecare Liturghie și număr zilele până la următoarea Împărtășanie.
Acum, pentru mine, sunt foarte importante acele „trăiri” despre care povestiți când ne vizitează „Duhul Sfânt” . Da, ele nu se pot compara cu nimic,
nici cu cele mai intense sentimente de iubire față de un bărbat, care la mine și așa, de fiecare dată nu au ținut mai mult de câteva zile sau luni.
 Nu știu nici eu dacă m-am vindecat, dar știu că nu mai pot trăi fără Biserică, fără Sfânta Împărtășanie. Dacă Îl uit pe  El pentru câteva minute,
este doar ca să simt cum mă cheamă El din nou. Este ca și cu îndrăgostiții care se cheamă pe rând unul pe celălalt și care după ce s-au „gasit” nu se mai pot dezlipi unul de altul.
Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva; poate că face și ea parte din „puterile sufletești” cu care ne înzestrează Dumnezeu, s-ar putea chiar
să fie chiar cea mai puternică chemare a Lui.
Cu drag si rugăciune, 
Lucia

 

Da, toate ale noastre sunt „bune la ceva” dacă facem din ele locuri de întâlnire cu Dumnezeu, locuri de primire a Sa, așa cum ni Se oferă în Biserică. 

Dar, cum spui, mai ales „nebunia” ca „putere sufletească” de a nu ne acomoda la „acestă lume”. Totul e să ne îndurăm să-L chemăm pe Domnul și să-L primim în acel chin, în acel disconfort și nu cumva să ne obișnuim cu el, sa ne îndulcim ​suferința cu  revolta împotriva lui Dumnezeu​, sau sa ne îmbătăm cu „avantajul” de a ne permite să fim „altfel decât cei din jur” ​ profitând de ei​. 

Sunt bucuroasă că sufletul tău e îndrăgostit de Dumnezeu​ și că ai sesizat absoluta deosebire dintre iubirea cea mai adevărată și fierbinte

față de un bărbat și iubirea pentru Domnul Cel Întrupat pentru noi. 
În plus, comparația ta e bine venită și pentru că-i poate ajuta pe îndrăgostiți să nu confunde dorul acela din ei și dintre ei cu ceea ce
își pot oferi unul altuia. În iubirea pământească, cele oferite și primite de cei doi îndrăgostiți, sting treptat acel dor care are nevoie
de un „orizont” ca să nu moară. Orizontul nu poate fi atins niciodată, dar nici nu încetează să se arate și să se ofere privirii. Acest orizont se
naște numai în iubirea dintre Dumnezeu și om, spunea un Sfânt Părinte.
Așa că, într-un fel, iubirile tale omenești care „nu țineau” mult, au slujit în felul lor setea ta de iubire și te-au pregătit pentru o mutare
în duh. Așa ai descoperit că e în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească. Și tot așa, așezată în acest nou orizont,
iubirea pământească  își află rostul ei cel bun, vindecându-se de cerințele iraționale ale unei „iubiri perfecte, ca-n povești” și
devenind cruce prin care vine bucuria. 
Îl rog pe Domnul să-ți dea cumințenie în nebunia pe care o trăiești cu El!
Cu drag și rugaciune
Maica Siluana