În mine e durere și mângâiere în același timp

Versiune tiparTrimite unui prieten

Binecuvântați Măicuță! Vă scriu ce-am mai făcut, trăit în ultima vreme. Am încercat să primesc totul ca dar și să mulțumesc Domnului pentru fiecare zi, pentru fiecare eveniment etc. și am încercat să primesc toate și ca pe o provocare, ca pe un bun prilej de analiză a mea. Astfel că au fost momente în care m-am simțit rănită, nedreptățită și prima reacție a fost de revoltă, de împotrivire, consideram că am câteva puncte forte și tocmai în alea să fiu criticată... După aia am început să mă rog, să binecuvântez și să mă gândesc că și eu am făcut la fel altora și că nimic nu se întâmplă fără ca Dumnezeu să îngăduie. Și am constatat că din mândrie simt durere și că eul pe care l-am simțit cândva atât de viclean în spate e cel ce plânge și cu mintea doar, am putut să mă bucur de asta; mă simțeam încă rănită. Și am mai recunoscut și cam 70% adevăr în cuvintele care m-au rănit. Și, după vreo două zile în care m-am rugat și am încercat să gândesc așa, am simțit bucurie și chiar recunoștință față de persoanele implicate care mi-au făcut un mare bine. Și am mai constatat nedreptatea și îngustimea în care mă aflu când judec pe cineva, catalogându-l și reducându-l la ceva finit și reducându-mă și pe mine la calitațile reale sau închipuite, care oricum nu sunt de la mine, pe toate le-am primit. Ori, omul e mult mai mult decât atât. În concluzie, tot ce mă doare vorbește de ceva care e bolnav în mine și pentru care trebuie să cer vindecare. Așa că tot ce vine e binecuvântare de la Doamne. Cred că încep să înțeleg asta.

Nu mai știu ce e autentic și ce nu în mine. Îmi dau seama că cele mai multe din faptele, atitudinile mele, bune sau rele, își au rădăcina în iubirea de sine. Mi se pare că m-am schimbat în bine, însă mă simt din ce în ce mai bolnavă. Mă rog Domnului să vindece tot ce-i fals, bolnav și ipocrit în mine.

Am trecut printr-o experiență în prima săptămână a postului care m-a marcat. Încercam să fiu într-un moment de tăcere și cred că Domnul mi-a arătat adevărata realitate. Am simțit în mine întuneric, urât, o stare cumplită de sărăcie, pustiu, cred că ăsta e cuvântul. Și în același timp eram în uimire, în revoltă - parcă nu mă așteptam la asta. Declarativ am spus de multe ori că nimic nu sunt fără Domnul, că nimic nu am, dar de fapt nu credeam așa. Am realizat că aș putea construi imperii în numele lui Dumnezeu, să jertfesc tot pentru cele mai nobile valori și la sfârșit să aud de la Domnul, după dreptate: „Nu te cunosc!”. Și m-a cuprins deznădejdea și nu mai suportam starea aia și îmi dădeam seama că eu nu pot trece de deșertul ăsta care pare să n-aibă sfârșit, mă aflam în maximum de asceză pe care eu o pot face; mai mult nu cred că pot. Aș fi vrut să mă rog, să mă rog cu disperare, dar în mine era doar necredința, cumplită necredința. A durat câteva zile, în care m-am rugat doar cu buzele, dorindu-mi să cred, să mai simt bucuria și certitudinea Lui care nu știu de ce mi se păreau atât de departe. Treptat sufletul meu s-a liniștit și am simțit mângâierea Maicii Domnului când cugetam cât de profund a înțeles toate și cât de grăitoare sunt tăcerea și smerenia ei. Și inima mi s-a umplut de căldură, bucurie și nădejde  și în sfârșit mi-au curs lacrimile. Încă sunt confuză....
   Nu știu ce ar fi trebuit să fac în situația asta. Știu doar că am lăsat cârma și mă bucur enorm pentru că Domnul mi-a arătat că sunt nimic fără El.  Încerc să nu primesc gândurile care îmi spun că sunt bine, că am progresat.

 În duminica dinaintea postului mă gândeam că o zi de post în care să nu flămânzești e o zi de post ratată. Citisem undeva asta. Și m-a apucat o foame care m-a ținut toată ziua, zi în care am mâncat de toate și nu putin, însă nu m-am săturat. M-am oprit din mâncat pentru că mi-am dat seama că foamea pe care o simt nu trece așa.  Și am stat în foamea aia și m-am rugat și mi-am dat seama că mi-e frică să nu mor de foame. Corpul meu asta simțea, că moare, pentru că îmi era greu să vorbesc și să merg din cauza slăbiciunii. M-am și uimit de ce poate declanșa un simplu gând.
Mă simt ca un om sfârșit, în mine e durere și mângâiere în același timp. Totusi, n-am de gând să renunț să bat, nădăjduind că Domnul îmi va deschide, pentru că la El iubirea e mai mare ca dreptatea.

Vă îmbrățisez cu dragoste și recunoștință și vă doresc în continuare post binecuvântat!
E M

Mulțumesc mult pentru ce faci și ce-mi scrii!
La mesajul tău, răspunsul cel mai potrivit ar fi rugăciunea de recunoștință pentru mila Domnului și strădania ta. Nu ai nevoie de sfat de la mine pentru că m-ai ascultat deplin și ai acceptat să-L ai Învățător pe Domnul și să te lași în mâna Lui, să-I lași Lui cârma vieții tale! Dar voi scrie câteva cuvinte mai mult pentru cei care vor citi mesajul tău pe site și pentru mine.
Mai întâi, aș vrea să luăm aminte la simțirea durerii ca semn al bolilor propriului suflet și la trăirea ei cu Domnul ca pe un leac! Eu spun asta mereu și mereu dar nu mereu întâlnesc oameni care să se îndure să facă asta! De aceea îți mulțumesc acum atât de mult.
Apoi, aș vrea să lămurim puțin pericolul care ne paște când ne dăm seama că „mergem bine”! De obicei, imediat cădem din acel bine și, mai mult, și în îndoială. Leacul pentru asta este smerenia arătată prin recunoștință și mulțumire aduse Domnului. Cum și faci. Nu putem să nu observăm și să nu ne bucurăm când biruim o patimă sau ni se schimbă viața cu ajutorul harului Căruia îi facem loc în noi prin nevoințele noastre. Dar putem să nu ne mândrim dacă mulțumim imediat și ne uimim de mila Domnului și o dorim și celor din jur.
 
Spui: „nu mai știu ce e autentic și ce nu în mine” și e bine așa: nu e nimic autentic în noi, ci noi putem fi autentici atunci când acceptăm să ne vedem prin lumina poruncilor și să cerem de la Domnul mila să ne scoată din întunericul neștiinței, lenei și uitării.
 
Experiența din prima săptămână a acestui Mare și Sfânt Post este lucrarea lui Dumnezeu cu sufletul tău. Este pedagogia Lui cu cei ce înaintează cât de cât pe Cale. Fără aceste părăsiri n-am fi capabili să biruim mândria care ne ucide și nici nu ne-am proba credința. Sigur că ne e frică. Asta e frica de Domnul care e începutul înțelepciunii. Dar dacă avem credință în Domnul vom învăța ce dorește să ne învețe și nu vom fi centrați pe a „ne simți bine”. Slavă Domnului că ai trecut cu bine proba.
Te simți confuză? Și ăsta e un semn că ești în bună lucrare. Confuză e mintea ta rațională care vrea să înțeleagă tot și să controleze tot și să fie stăpână peste toate! Mintea ta adâncă e în bucurie și pace pentru că e în har. De aceea simți și durere și mângâiere în același timp. Acestea sunt dureri de naștere în Duh!
Nu te teme de căderi pentru că din ele învățăm când refuzăm calea mai ușoară a smereniei și răbdării.
 
Da, e uimitor ce poate declanșa un singur gând! Și e minunat că ai trăit asta și că o mărturisești. Așa vei cunoaște și mai bine că în spatele gândurilor de acest fel sunt duhurile răutății care ne-au ținut în robie atâta vreme, prin gânduri, și acum nu se dau bătute cu una cu două! Dar tu să nu deznădăjduiești și să nu te oprești.
 
Te îmbrățișez cu multă dragoste în Domnul și-ți doresc mai departe Post cu har și milă de la El!
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar