Și eu am cǎutat o cale scurtǎ spre mântuire. Da, asa am cǎutat eu toatǎ viata mea pilula, hapul care sǎ mǎ scape de suferintǎ, am fugit de suferintǎ, iar ea dupǎ mine.
M-am învârtit ani în sir în acest cerc vicios. Cea mai mare fricǎ a mea a fost si este frica de suferintǎ si de moarte prin durere. Am “urlat” cǎ nu vreau durere.
Și eu am gândit cǎ da, am pǎcǎtuit si m-am întristat nu pentru cǎ L-am supǎrat pe Doamne, ci pentru cǎ aveam eu o parere bunǎ despre mine, cǎ eu nu pǎcǎtuiesc.
Mult timp nici n-am stiut cǎ existǎ o tainǎ a libertǎtii, condamnam oamenii care fǎceau rǎu, consideram cǎ omul trebuie sǎ facǎ numai bine.
De multe ori am asteptat ca Dumnezeu sǎ „îndrepte” lucrurile asa cu le gândeam eu, si dacǎ nu iesea cum vroiam eu, ma supǎram, cârteam, mǎ înfuriam. Ii spuneam eu Lui cum sǎ îndrepte lucrurile.
Și înlăuntrul meu nu-i doar pornirea de a mǎ salva pe mine, ci si pe altii.
Sunt un om păcătos mândru şi egoist, i-am judecat pe ceilalti si am fǎcut exact pǎcatele pentru care ii criticam si ii condamnam pe altii, considerandu-mǎ deosebitǎ si superioarǎ celorlalti. Am fǎcut raul pe care nu doream sǎ-l fac. Acum înțeleg cuvântul Părintelui (Kraiopulos)  „Şi bea paharul cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut s-o accepte. Experiază păcatul întru-un mod ruşinos”.
Și mult timp am fugit de mine, nu m-am plǎcut, nu voiam sǎ fiu singurǎ cu mine pentru cǎ nu voiam sǎ vad golul din mine, nimicul din mine.
Incǎ mi-e fricǎ sǎ mǎ predau lui Hristos şi sǎ beau până la fund paharul suferinţei, al Crucii lui Hristos.

BM