Organismul știe să se ghideze în funcție de intensitatea durerii

Versiune tiparTrimite unui prieten

Cred că am avut un soi de revelație zilele astea.
De la Maica am reținut că durerea e bună, ne spune că ceva nu e în regulă cu mine, cu celula mea etc.
Am fost recent la stomatolog și mi-a făcut anestezie, ca să nu mă trezesc că țip de durere. De altfel, tremur ca varga la dentist mereu de frică.
Am mai fost până acum, dar nu am studiat niciodată atât de adânc ce înseamnă durerea și anestezicul.
Mi-a zis stomatologul să nu mănânc cât am limba, gura, amorțite, pentru că există riscul să mă mușc foarte tare și să mă rănesc.
Și plecând de la ce a zis Maica, apoi am insistat pe ipoteza asta... mi-am dat seama că abilitatea de a simți, de a nu fi amorțit, mă ajută de fapt să funcționez în parametri normali, așa încât să nu mă rănesc.
Adică organismul se ia în funcție de durere, de simț, de intensitatea durerii, și transmite semnale cât și cum să mușc, iar eu pot mânca normal, fără să mă distrug.
Asta mi s-a părut fascinant: știe să se ghideze în funcție de intensitatea durerii și creierul îmi spune cât și cum să mișc mușchii încât eu să nu mă rănesc.
Altfel, amorțită fiind s-ar putea să mușc fălci și limba...
Și am văzut cum mă simt când sunt amorțită: parcă acea parte a corpului meu e o parte străină, parcă nu ar fi integrată în mine.

Și asta cred că e valabil și în durerea sufletului, și asta mi-o zic mie pentru că am văzut că fug de durere. Mă disociez foarte repede. Trec în rațional ușor.
Mi-am amintit că la un moment dat i-am zis Maicii că eu m-am simțit amorțită în copilărie, tot ce venea de la mama venea ca o lovitură într-un loc amorțit. Nu puteam să spun decât că a lovit, dar nu puteam să îmi dau seama dacă e o pișcătură, sau o tăietură de cuțit, așa percepeam.
Și acum cred că treaba asta cu automutilarea se duce tot în sfera asta: îmi fac rău (adică îmi mușc falca pentru că nu mi-o simt, nu sunt capabilă să am o limită în a mușca), pentru că nu simt, nu îmi dau seama...
Nu știu, e vag, și nici nu știu să explic mai bine de atât...

Doamne ajută,
L

Cu adevărat ai avut o revelație și cred că-ți va fi de mare ajutor în creșterea ta duhovnicească.
Da, Copile, ai amorțit în primii tăi ani de viață ca să poți supraviețui. Dacă stomatologul nu te-ar fi anesteziat, ai fi putut să pățești ceva grav datorită intensității durerii. Din acest motiv, acest minunat organism al nostru are și capacitatea de a se anestezia singur la nevoie. Numai că omul a ales să se anestezieze și când nu e nevoie din acest motiv se rănește singur și se autodistruge în fel și chip...
Apoi, e important pentru noi să înțelegem că posibilitatea lăuntrică și exterioară de anestezie a apărut ca ajutor în supraviețuire. Pentru cel ce alege Viața, durerea devine naștere și ușă! Strâmtă, dar singura care duce Acolo! Fără lepădare dureroasă de sine și de toate meșteșugurile protectoare cu harul lui Dumnezeu, omul va continua să supraviețuiască până va muri!
Doamne, nu ne lăsa!
Cu drag și rugăciune,
Maica Siluana