Dragă Roxana

Versiune tiparTrimite unui prieten

Ți-am citit povestea cu multă durere, multă revoltă și multă înțelegere și mă rog pentru voi (pentru tine și fetițele tale) din... aceeași oală. Maica m-a rugat să scriu și eu povestea mea și îi mulțumesc de două ori:
O dată pentru că a intuit, a înțeles dimensiunea abuzurilor absolut reale din maternitățile românești (inclusiv cele care primesc fonduri suplimentare pentru pomposul titlu de „baby-friendly”, ca drăguța noastră Cuza) și, mai ales, pentru că s-a implicat în lupta împotriva lor. Eu lucrez într-un domeniu conex „mămiceniei” și „iau personal” orice mână de ajutor de la cei care, și ei ca și mine, luptă să schimbe mentalități învechite... mulțumesc!
O dată pentru că, povestind experiența mea, sper în efectul de chatarsis... sper să pot ierta, să pot integra această experiență drept una plină de învățăminte pentru mine... și atât. Deocamdată... nu o „diger” în totalitate. Nu-i pot ierta încă. Iau seminarul de la zero, strict referitor la întâmplarea cu pricina.

Mi-am dorit să nasc acasă. Tocmai ca să evit abuzurile din spital. Nu am găsit o moașă dispusă să mă asiste. Aproape speram în ajutorul medicului care mă asistase la prima naștere, dar... exact în noaptea în care am născut nu a fost în localitate. Asta, plus un soț îngrozit de ideea de a asista nașterea propriului copil, plus ora complet nepotrivită din punctul de vedere al copilului mai mare (doi ani jumate) m-au făcut, până la urmă, să plec la spital în ultimul moment (am născut la 10 minute din momentul în care am intrat pe ușa spitalului).

Fac o paranteză: la prima naștere, acum doi ani jumate, am avut noroc să nasc cu doctorița mea (și am amintiri frumoase de la naștere), dar și să am parte de un personal neonato 90% ok. Fapt pentru care nu m-am „speriat” prea tare de Cuza, nu eram complet revoltată de ideea de a ajunge acolo a doua oară, deși nu era nici „visul meu”. Cei 10% mai puțin ok de la prima naștere au fost reprezentați de:
1.Asistenta de la copii. Până să ajung în salon cu bebe, l-au ținut – pe degeaba, pentru că nu erau locuri în saloane – separat. Eu eram foarte bine după naștere, m-am dus să-l văd. Era singurul care plângea... plângea părăsit în pătuț, rozând scutecul cu care era înfășat (ori cine a citit puțină literatură în domeniu știe că un nou-născut nu are noțiunea de speranță, pentru că nu are noțiunea timpului. Dacă e la mama în brațe, e veșnicia fericirii. Dacă e lăsat jos singur, e vidul părăsirii, pentru el pe vecie, fără speranță. În secunda în care e luat iar, uită nefericirea anterioară și e iar în eternitatea fericirii. Speranța și comportamentul de așteptare se creează în timp, pe măsură ce bebe vede că mama pleacă, dar se și întoarce; tot repetând acest tipar, el va generaliza și va avea încredere că mama se întoarce, că nu e părăsit. Dar un nou născut nu știe asta, nu are acele experiențe repetate, nu are confirmarea repetată a revenirii mamei. pentru el e totul sau nimic. Noi considerăm că „nu-i mare lucru” că plâng câteva ore/zile în maternitate, că avem timp să recuperăm acasă. Dar pentru el, acele ore/zile reprezintă eternități petrecute într-un hău fără speranță... care îl pot marca pe viață – a se vedea „limbic imprint” pe Google). Asistenta mă păzea să nu-l ating, că „nu sunt septică”. Să fim serioși, aberația transpare fără explicații... doar tot eu îl alăptasem, mângâiasem și pupasem imediat după naștere (probabil împotriva regulamentului, Dumnezeu să le dea sănătate doctoriței și moașei). Și, doar, absolut regulamentar, la mine avea să ajungă în maxim câteva ore (deveneam eu mai septică, în condițiile în care, atunci, nici duș nu exista pe etaj? Își dezvolta el vreo imunitate minune?). I-am vorbit... a tăcut imediat! Mă recunoștea, puiul mic. Mi-au dat lacrimile și am ieșit din salon. Și acum mă mir cum am fost atât de bleagă să accept așa ceva, dar am mai auzit reacția asta după prima naștere. Iar limbajul pe care îl folosea asistenta... vulgar e puțin spus. Numai în „organe de specialitatea spitalului”, denumire „populară”. Pe mine (cea de atunci) m-a lăsat fără replică. Aș da câteva exemple de “conversații”, dar chiar și cenzurate mi se par prea josnice pentru site-ul pe care scriu.
2.Medicul neonatolog. Voi detalia despre ea în povestea actuală. Atunci, singurul „meci” l-am avut pe tema unui neregulamentar sutien pe care îl purtam din motive strict “tehnice”, respectiv de a nu-mi răni sânii de la crusta dură formată de laptele uscat pe cămașă. I-am explicat asta, concluzia ei a fost: “îl dai jos până vin înapoi sau ți-l tai”. Nu l-am dat. Nu l-a tăiat. Însă cunosc o mamă care născuse cu câteva luni înaintea mea, care, din același motiv stupid, a ajuns să poarte (și să-mi recomande) absorbante intime tăiate în două lipite pe interiorul cămășii în dreptul sânilor...

Acum, la cea de-a doua experiență, am născut cu rezidenta de gardă. Respectiva dră (cred că era cam de vârsta mea... cel mult. Și mă îndoiesc că a născut vreodată), vizibil supărată de faptul că i-a fost deranjat somnul, a avut grijă să se poarte suficient de dur (fizic și psihic) încât să-mi... blocheze temporar travaliul (ori eu nu-s tocmai „o floricică sensibilă” în ceea ce privește nașterea, nici fizic, nici psihic... și tocmai venisem de urgență că nășteam în drum). Am fost suficient de directă, i-am spus să ia mâna de unde nu-i nevoie să fie, când a ridicat vocea (degeaba, asta-i rutina spitalului, să urle la tine), i-am strigat și eu un „nu mai țipa la mine” (după un moment de uimire, materializat în: „nu-mi vorbi cu tu”, am început și eu să primesc tratament uman, fără țipete, și să mi se vorbească cu „dumneavoastră.”). Am născut repede și ușor, mulțumesc Lui Dumnezeu, fără intervenții inutile, așa cum îmi dorisem. Dar știu multe, dureros de multe mame la care povești similare nu s-au terminat la fel.... care, din cauza fricii, a umilinței, a lipsei de susținere într-un moment delicat, a manevrelor intruzive (de multe ori fără să fie cu adevărat necesare, executate „de rutină”)... au ajuns la naștere asistată (cu ajutorul forcepsului) sau la cezariană. Da, doctorii noștri obstetricieni (majoritatea, știu că există și excepții) sunt foarte deranjați de femeile care vor să nască natural, fără oxitocină sintetică prin vene (pentru a declanșa nașterea când vrea medicul, la o dată și o oră convenabile pentru el), fără membrane rupte înainte de vreme, fără anestezie epidurală, fără epiziotomie (tăietură în mușchiul perineal)... fără cezariana cu care ei scapă atât de simplu (în doar jumate de oră de muncă, pacienta cumințită de anestezie și cu onorariu maxim). Și se „răzbună” pe cele care, din diferite motive, ajung, totuși, să scape de intervenții, transformându-le nașterea naturală, un moment care ar trebui să fie de neuitat, momentul intim al mamei cu copilul său, în care mama să fie activă și puternică, iar copilul să fie cel al cărui ritm este ascultat, într-un moment „degradant”. Așa, să le treacă cheful de născut natural altă dată sau de recomandat asta altor mame care să-i deranjeze. Cu mine nu le-a mers, am rămas cu un „bilanț” pozitiv și după această naștere.... dar le merge, zilnic, cu atâtea mame care ies traumatizate după nașterea naturală (pardon, vaginală, e prea puțină naturalețe în ceea ce se întâmplă în spital. La mine urlau de mama focului pentru că îndrăzneam să-mi ascult impulsul natural de a lua picioarele de pe suporturile mesei... eu simțeam că aș fi împins mult mai eficient cu genunchii strânși la burtă – sau, mai bine, pe vine. Să impui unui... corp (că atunci corpul știe singur să reacționeze, nu mai gândești) să își înfrângă reacția naturală mi se pare... barbar. Când tot ce ar trebui făcut la o naștere fără complicații medicale ar fi ca femeia să lase organismul să-și urmeze calea, să-l asculte... și nu pe dos, să trebuiască să se lupte cu el tocmai atunci).

Ce se întâmplă după ce naști? Mie mi s-a spus că trebuie să mă apese pe burtă să-mi scoată placenta („altfel nu merge decât dacă vă chiuretăm”. Serios... data trecută cum am putut?). Cordonul a fost clampat imediat, când toate studiile străine spun că e bine să fie lăsat să pulseze. Copilul a fost luat din burtă direct la spălat (cu săpun dezinfectant dur, într-o manieră tot dură, iar vernixul protector împotriva șocului termic, care prin țări mai destupate la minte se lasă câteva zile nespălat, prevenind o mulțime de afecțiuni dermatologice, inclusiv dermatita atopică, cea care mie mi-a mâncat zilele la primul copil – șters cu alcool). A fost vaccinat abuziv, fără să-mi fie cerut acordul, așa cum prevede legea (când i-am anunțat eu că refuz – eram încă pe masă, deci la câteva minute de la naștere – mi-au spus că deja l-au vaccinat anti hepatită). Nici vorbă de contactul piele pe piele despre care se scrie atâta prin alte părți. L-am cerut eu la sân imediat, l-am primit, dar nu fără comentarii de tipul: „dar prima oară ați născut la privat?” și altele asemenea, plus niște fețe ironice, dar și profund nedumerite de faptul că îndrăznesc să ridic așa o pretenție nemaiauzită (din nou, când toți consultanții acreditați în alăptare recomandă inițierea alăptării în primele minute – până în 2 h de la naștere).

Știam că în urma renovărilor s-a revenit la sistemul rooming-in (cu bebe în salon), așa că a fost un șoc să aud contrariul (respectiv că există și rooming-in, dar „nu mai sunt locuri”). Până la urmă, însă, am avut un loc. Cumpărat (200 ron unei rezidente (?) neonatolog, dați de soțul meu... singura șpagă pe care am dat-o cât am stat în spital, cu excepția a încă 10 lei la care voi reveni. Enorm față de cât se „practică”, ne-etic, dar... nu regret o secundă că am procedat așa). Dar și primit (ca răspuns la rugăciunile disperate care și-au făcut loc atunci în mintea mea, răspuns la lumea care se destrăma în jurul mesei ginecologice de pe care Îi strigam în tăcere disperarea mea. Pentru că dacă nu era El și faptul că nu ne dă mai mult decât putem duce... poate chiar nu ar fi fost locuri, real... caz în care puteam da și 10 milioane și nu aveam ce face). Știu, însă, mame „cazate” pe același etaj fără „taxe suplimentare”. Probabil depinde de medicul cu care naști, de momentul în care naști... Eu, oricum, din punctul ăsta de vedere, am avut un „noroc” pentru care mulțumesc și acum.

După ce am ajuns în salon (la 4 h jumate de la naștere), primul lucru pe care l-am auzit de la asistentă a fost că „a mâncat așa bineee”. Din nou mi-a căzut cerul în cap, parțial a fost și vina mea, omisesem să mă mai lupt și pentru asta (să nu primească lapte praf, în condițiile în care eu aveam colostru gârlă, la nevoie puteam și mulge să le dau). Efectiv nu am realizat că în patru ore ei sigur îl vor mai hrăni, în cap la mine faptul că a supt aproape o oră după naștere și mi se promisese că mă duc repede în salon era suficient. Eram obosită de luptat cu sistemul, dar și fericită că nașterea și salonul cu bebe se rezolvaseră cu bine. Dar vina asta a mea era, totuși, parțială. Pentru că în mod normal și legal, un spital „prieten al copilului” nu are voie să administreze nou născutului lapte praf fără acordul prealabil al mamei. Deci logic era să vină ei să mă întrebe. Dar... astea-s vise din alte lumi. Iar dacă cineva crede că o singură doză de lapte praf nu-i nicio tragedie, să caute pe google „open gut”. Eu am experiență cu un copil alergic la lactate, cu colici până la 2 ani... niciodată nu voi ști dacă laptele praf administrat după naștere (când, din nou, aveam cămașa udă de colostru) nu a fost picătura care a umplut paharul și i-a declanșat alergia...

Dar adevăratul circ a început în momentul în care, a doua zi, am solicitat externarea pe proprie răspundere. Așa îmi plănuisem de acasă, din mai multe motive: de a-mi scuti copilul de manevrele dure ale celor din spital, de a fi cât mai repede acasă, alături de cel „mare” – care nu mai dormise niciodată fără mine și nu știam cum va reacționa - , pentru a scădea șansele de a lua stafilococul/streptococul cel „celebru” din spital... și, nu în ultimul rând, pentru că eu consideram asta un drept firesc al meu, nu-mi închipuiam că deranjează pe cineva (asta apropo de „copilul meu, nu al spitalului”. Până la urmă, spitalul rămânea cu banii aferenți cheltuielilor cu mine). Prima noapte, care pentru noi a fost foarte grea (colici, nesomn, plimbări infinite prin salon cu copilul urlând la fiecare zgomot, nici până la baie nu am ajuns... dimineață am plătit 10 lei unei asistente să nu-l mai trezească pentru spălat) m-a convins și mai mult că asta e alegerea cea mai bună. După ce am întrebat în stânga și în dreapta (și, din nou, toți se uitau la mine ca la urs), am aflat că am nevoie de două bilete de externare: unul pentru mine, de la medicul cu care am născut, și unul pentru bebe, de la neonatolog. Timp de două zile am vorbit degeaba cu diferiți membri ai ambelor tabere, problema fiind cu neonatologii. Cu adevărat „antologică” a fost întrevederea cu unul dintre medici (aceeași persoană care îmi „tăia sutienul” tura trecută). A vorbit cu mine foarte, foarte urât, de sus, țipând și refuzându-mi argumentele. O fi dra respectivă bun profesionist (e șefa secției), dar umanitatea îi lipsește cu desăvârșire... nici proprii ei colegi/asistentele nu o iubesc prea mult... A concluzionat că nu e problema ei, e problemă managerială, să-mi semneze directorul biletul copilului, ea n-o face și gata, nu contează că eu o absolv de orice răspundere prin semnătura mea. Dar discuția în sine a fost atât de urâtă (deși eu i-am vorbit frumos și cât am putut de calm), încât, când m-am întâlnit cu ea în lift, nici s-o salut nu am putut... am folosit ce învățasem la seminar ca să fiu în stare să o.... ignor. Nu știu sigur dacă acum aș fi în stare de mai mult, la o lună de la eveniment.

Cireșica de pe tort a fost, însă, directorul. Da, spitalul vuia atât de tare pe tema „ciudățeniei”, încât am fost anunțată că vine el la mine (naiva de mine, credeam că e de bine). Redau aici „discuția” cu el (monologul, adică, pentru că nu m-a lăsat nici să-i dau „bună ziua”):
“Ia zi, ce vrei să chem, poliția, jandarmii? Ce crezi că faci, fugi din spital? Eu femei nebune am mai văzut. Ești tu dr care îngrijește pacienți? Noi suntem… și ai grijă, noi aranjăm de îți scoatem și bilet că ești nebună, dacă tot nu-ți place să stai internată, să stai vreo lună la Socola de să-ți ajungă. Că dacă mă uit în ochii tăi, deja parcă văd ceva depresie post-natală”.
Și atât… a dispărut pe ușă precum intrase, fără să-mi dea dreptul la replică. (Ca să fie totul și mai frumos, la nici 10 minute a apărut feciorul meu cel mare, un zâmbet tot, cântându-mi „la mulți ani”... era și ziua mea de naștere. Probabil dacă m-ar fi văzut după, directorul ăla ar fi avut motive să spună că aveam față de depresie post-natală…)

Și ca să nu credeți că sunt subiectivă și-i judec pentru că m-au refuzat : în toată nebunia am întâlnit și un om minunat, un om plin de căldură și de suflet. Și ea neonatolog, și ea m-a refuzat (a fost, de fapt, prima care m-a refuzat). Dar, așa cum i-am și spus, omul se cunoaște și face diferența, indiferent unde e și pe ce poziție. A știut să fie om până la capăt, să mă refuze uman, civilizat, a discutat cu mine calm și frumos până când, tocmai simțind că nu vreau să mă cert cu ea, am încheiat eu discuția. La externare, a venit să-mi spună că ea a apreciat enorm faptul că eu luptam pentru a fi lângă copii, că m-a înțeles și mă apreciază pentru asta, dar regulamentul e regulament și nu a avut ce face.

În ceea ce le privește pe asistente, eu – în ciuda impresiei pe care o lasă, probabil, povestea asta – nu sunt omul care să lupt cu oricine și oricând pentru convingerile mele. Din contra, aș fi preferat să trec cât mai nevăzută, chiar dacă am reușit, fără să vreau, tocmai contrariul. În noaptea în care mi-a plâns copilul și am legănat până la epuizare, venea una să mă întrebe dacă nu vreau, totuși, un pic de completare cu lapte praf. De fiecare dată, îi răspundeam doar „nu, mulțumesc”, fără să fac o apologie – poate utilă – a laptelui matern și a ce presupune un spital prieten al copilului vis a vis de alăptare (adică să-i scot și eu pe ochi... regulamentul). Totuși, nu m-am putut abține să răspund uneia, care certa o colegă aflată la primul copil (și care se făcuse micăăă și tăcea, tocmai de aia m-am și băgat eu) „de ce își ia copilul în brațe”... i-am răspuns senină și hotărâtă: „păi cum de ce, pentru că acolo e locul lui”. Aveau o adevărată aversiune împotriva legănatului. Și tot un schimb de replici mai acide l-am avut cu una care, după noaptea mea grea, abia când lăsasem copilul în pătuț, adormit, și „muream” după un duș, a venit să îmi ia mâna de pe pătuț, cu acel generator de vinovăție „da’ ce faaaaci?”. Moment în care i-am luat mâna care ținea pătuțul, am dat-o frumos deoparte, am privit-o în ochi și i-am spus:
“Legăn”.
“Păi de ce? Că se învață așa și nu mai scapi
“Nici nu vreau să scap, nu l-am făcut ca să scap
“Mai ai copii? (zâmbet ironic)”
“Da” (piere zâmbetul)
“Și tot așa ai făcut?”
“Da”
“No, fă cum vrei. Da și când ai să ai treabă și el o să plângă că vrea în brațe și legănat…”
“Treburile nu plâng…”
(Râde, ușor nervos): “Da bărbatu plânge după o mâncare și alte cele. Doar toate divorțurile de asta îs: mâncare și sex! (ea a folosit alt termen)”
Am zâmbit și atât, deși puteam continua la infinit. Tot ce am vrut a fost să:
1.Nu se bage peste ce fac eu cu copilul meu
2.Stârnesc în mintea celor trei colege de salon aflate, toate, la primul copil, un semn de întrebare. NU să le propun neapărat soluția mea, cât să le fac să gândească ele, cu mintea proprie și instinctul propriu, nu să ia de-a gata sfaturile prețioase ale unor astfel de binevoitori cu halat medical care își depășesc mult atribuțiile... și ale căror intervenții strică atât de mult în atâtea mame și, mai ales, în atâția copii nevinovați.

Deznodământul e că... am stat în spital cele trei zile. Nu am putut face nimic. Spuneați de „copilul meu și nu al spitalului”... încă sunt în căutări dar, din câte i-a spus soțului un avocat, în primele 72 h de la naștere, legea prevede că bebe e al spitalului mai mult decât al tău. Se pare (spun așa pentru că asta a spus avocatul cu pricina, dar foarte recent am auzit total alte păreri) că legea noastră românească îți dă tot dreptul de externare pe proprie răspundere ȚIE, adultului, sau ție asupra copilului…. mai mare de 72 h. Se pare că, până în 72 de h, dacă un părinte își ia copilul din maternitate, se numește răpire și nerespectarea interesului superior al minorului și te calcă toți acasă, de la poliție la protecția copilului. Cu alte cuvinte, în primele 72 de h, dacă ai născut în spital, tutela asupra copilului este a spitalului și nu a ta. Ca să plec, ar fi trebuit să justific cumva că e în interesul copilului, că i se face rău în spital. Dar asta în justiție, se deschide dosar penal dacă nu merge etc… nu-i tocmai activitatea de care aveam poftă după naștere…

Tot ce aș putea face ar fi plângere la Colegiul Medicilor pentru modul în care mi-au vorbit, dar sunt foarte foarte sceptică în legătură cu utilitatea chestiunii vs alergătura și nervii pe care îi presupune. Sunt prea mari, cum spus și directorul, medicii se vor susține între ei… nu-i va taxa nimeni semnificativ și vor vorbi la fel și mâine. Da, aș vrea foarte mult să pot face ceva și m-au atins profund cuvintele Maicii (că suntem responsabile de mamele abuzate după noi și de sufletul doctorului)… dar încă sunt în căutări. Am realizat și în spital că purtăm toate vina asupra a ce se întâmplă acolo când o asistentă mi-a zis : “eu de când lucrez aici nu am mai avut pacientă ca dumneavoastră.”. Și atunci, dar și când colegele erau abuzate și nu ripostau, am avut revelația tristă a faptului că și noi perpetuăm, prin pasivitate și non-replică, acest mod de comportament al personalului medical (de exemplu, am avut o colegă de salon cu indicație de cezariană pentru dioptrii. I s-a rupt apa acasă, noaptea. Medicul ei nu a venit la spital. Până să găsească un medic care să o opereze, a născut natural (ori un travaliu de primă naștere nu durează chiar cinci minute... dezinteres total). Partea proastă e că ea, pregătită pentru ceza, nu-și făcuse analize ginecologice. I-au găsit streptococ b în lohicultură, au anunțat-o în seara dinainte de externare că o mai țin cinci zile, pentru a-i administra copilului ei nou născut… antibiotic intravenous preventiv. Nu vreau să știu ce a fost în sufletul ei, știind că nu avea pic de vină pentru asta, a fost victima dezinteresului medicilor. Când i-au luat copilul să-i pună branula, l-au chinuit 30 minute pe ceas, timp în care mama plângea în fața ușii. Nu au lăsat-o nici măcar să aline duererea propriului copil… Iar ea a plâns singură și la mine în brațe. Și atât.)

Îmi pare rău că am întins așa mult povestea. Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să iertăm, dar și să acționăm cum trebuie. (Roxana, aș fi foarte foarte interesată să știu unde ai făcut plângere, cum ai procedat… și ce rezultat a avut. Și mi-ar plăcea mult să te cunosc.)

O altă mamă “anormală”, Ilinca