Responsabilitatea mea: si renunţ la omul bolnăvicios creat de mintea mea (sesiunea a şaptea)

Versiune tiparTrimite unui prieten

Mă mir, măicuţă dragă, cum vine binele în calea mea, cum mi se deschid ochii minţii şi ai sufletului, cum mă întreb cu puternică durere ce să fac, cum să fac ? Iar la puţin timp vă primesc răspunsul la email şi-mi spuneţi, dragă maică, că sub partea conştientă care doreşte binele, se află puteri neascunse care doresc altceva. Vă spun toate acestea pentru că întăriţi prin cuvinte, cartea ce-o citesc de câteva zile: „Te cunoşti pe tine însuţi?”, viaţa duhovnicească şi problemele psihologice ale părintelui arhimandrit Simeon Kraiopoulos, şi sunt plină de uimire că toate lucrurile astea vin fără ca eu să le cer, pentru că nu ştiu ce îi trebuie adâncului meu, eu spun decât ce mă doare. Am nevoie de putere, de perseverenţă... Participând la o conferinţă, părintele Ambrozie din Rusia spunea că odată, un om nu ştia cum să-I mulţumească Domnului pentru toate câte i-a dat şi întreba ce trebuie să dăruiască omul în schimb pentru mulţumire? Iar Domnul îi spune: „Nu vreau nimic din cele materiale, pentru că toate le ai de la Mine, vreau decât păcatele tale să te uşurez.”. De aici începe marea luptă cu mine, care implică responsabilitatea mea, să renunţ la omul bolnăvicios creat de mintea mea, la omul creat de cei din jurul meu, să nu mai fiu cei din jurul meu şi eu, ci eu şi cei din jurul meu... acum înţeleg oglinda.
Doamne, ajută-mă!
Citesc sesiunea a şaptea acum şi la fiecare paragraf observ că de fapt nu am terminat nimic şi nici de final nu mă apropii, până acum am învăţat să recunosc spre exemplu că: m-a supărat persoana X, pentru că eu aveam o aşteptare, un scenariu în cap, iar persoana X nu mi-a satisfăcut scenariul... Concluzie: eu sunt şi cauză şi efect. Toate bune şi frumoase, am recunoscut, dar care e rezolvarea, ce fac eu acum ? „Fără Mine, nu puteţi face nimic!”. Trebuie să renunţ la mine, la formele mele de gândire, la victima din mine, la toate schemele şi scenariile pe care mi le formez în cap, cu ajutorul Domnului să schimb ce am format 24 de ani. Nu ştiu cât îmi va lua să schimb, dar şi după ce se vor schimba sinapsele tot luptă va fi, doar că Domnul o va uşura. Acum înţeleg că suferinţa nu se termină, că Dumnezeu nu schimbă oamenii la rugămintea noastră, doar ca să ne putem satisface noi schemele de gândire... şi cât am aşteptat... Vai de căpușorul meu, neştiutor... cât m-am minţit! Vrăjmaşul ăsta afurisit, a lucrat mult timp cu mine, că avea şi cu cine: gândeşte asta, fă aşa...
Îmi doresc atât de mult să văd / simt darul lui Dumnezeu, bucuria Lui. Citesc fiecare paragraf şi vă şi scriu în acelaşi timp. Ne vorbiţi de libertate la rangul de taină, libertatea care nu ţine decât de mine şi de Domnul, împăcarea mea cu tot ce mă înconjoară. Cu câte trebuie să mă împac... Câte cuvinte ascultam în Sfânta Biserică şi nu numai, şi nu le înţelegeam rostul, şi nici nu-mi dădeam seama că nu le înţeleg, ştiam că trebuie să fiu acolo şi atât. Vă spuneam la începutul Seminarului că nu ştiam de ce merg la biserică, nu mă trimitea nimeni, nu îmi spusese nimeni, din câte îmi aduc aminte. O vedeam pe străbunica mea cum îşi făcea cruce şi cum mânca de post (ciorbă acră de cartofi), cum citea din Biblie, cum se închina.... câţiva anişori aveam. Şi când am crescut mai mare, când îmi făcusem curaj să plec undeva mai departe de bloc, mergeam la biserică cu sora mea. Nu înţeleg de ce am descoperit acum ceva ani o carte mică şi veche, de rugăciuni, iar la începutul ei scria cu litere strâmbe: „Doamne, ajută-ne, eu şi sora mea ne dorim o carte mai mare”. Nu ştiu ce era acea carte mare. De multe ori simt ca-mi este foarte greu, dar acum, că îmi aduc aminte de toate astea, văd că Domnul a lucrat zi de zi.
Atâta timp a stat această sesiune în calculatorul meu, acest Seminar şi niciodată nu m-am uitat peste întreg Seminarul să văd despre ce este vorba în sesiuni, ci am citit fiecare sesiune în parte atunci când voiam să vă scriu. Rămân uimită de scrierile din această sesiune, mă uimeşte faptul că v-am spus de o carte a aceluiaşi părinte şi mai apoi o văd la sfârşitul sesiunii. Văd, ascult, citesc lucruri care nu se încadrează în tiparul meu de gândire (recunosc, în mare parte bolnăvicios, ceva bun tot a fost acolo... adâncul meu, toate acele Sfinte Împărtăşanii) şi îmi place, nu ştiu, cum să vă spun că e, dar parcă scapi de tine puţin.
Voi reuşi eu să fac toate aceste lucruri? Sunt cu toate de acord, şi le simt pe toate parcă până vine următoarea suferinţă. Mă întorc la ce mi-aţi spus la început, trebuie să şi fac, să perseverez, în iertare şi în binecuvântare. Un pic comic ce-mi trece prin minte, dar aştept următoarea suferinţă să văd ce pot să fac, dacă cer Domnului să mă ajute... luptă, luptă şi iarăşi luptă şi multă răbdare.
Cred că este prima sesiune în care vorbesc decât de mine, nu am mai spus nimic de ceilalţi. Voi continua să citesc, să învăţ, să mă rog, toate astea cu puterea primită de la Domnul, de la Maica Sa. Am nevoie să-mi schimb gândurile, nu ştiu cât timp îmi va trebui să ajung spre un nou început. Răul de aici nu se termină decât după moarte...hm... dar ce vorbesc?!... Poate nici atunci, dar eu am nădejde, e loc pentru toţi.
Domnul să vă dea multă sănătate, măicuţă dragă, vă mulţumesc din adâncul sufletului meu, acolo unde se află Sfânta Împărtăşanie, de acolo de unde lucrează Domnul cu mine.
Vă aştept cuvintele cu drag şi dor.
I.

Îţi mulţumesc şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru felul în care lucrezi Seminarul. Pentru felul în care te asumi pe tine şi te arăţi Domnului. Şi pentru lupta ta.
Acum aş vrea să fii atentă ca lupta ta să nu fie un război împotriva ta, şi nici unul împotriva răului pe care îl faci sau care te ispiteşte, ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul, de a te arată Lui aşa cum eşti, de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine. Să lupte El pentru că El e Biruitorul. El vine cu harul Lui şi ne luminează, ne întăreşte şi ne învrednicește să devenim ceea ce El Însuşi a gândit aducându-ne pe lume.
Aşa, vei birui mândria şi slava deşartă şi vei descoperi că smerenia nu e altceva decât capacitatea de a te bucura de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, fără a caută soluţii sau metode de îmbunătăţire de sine. Noi nici nu ne putem imagina ce e binele. Îl cunoaștem numai în măsura în care îl primim de la Dumnezeu. Şi-l primim numai în măsura în care îl cerem. Şi ne îndurăm să-l cerem numai în măsură în care renunţăm la a mai crede că ştim noi ce este bine.
Şi să ştii, Copile drag, că suferinţa nu se termină aici pe pământ, dar că, trăită cu Domnul, devine uşă mereu deschisă spre bucuria Lui în care intrăm, cu uimire, mereu mai adânc şi mai adevărat!
Cu preţuire şi rugăciune şi drag mult,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar