Cred că singura piedică sunt eu

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuță dragă!
Nici nu vă puteți imagina cât de mult mă bucură fiecare gând bun trimis de dumneavoastră. De multe ori plâng în sinea mea şi-mi spun: eu de ce nu știu să fac asta? Eu de ce nu știu că aici trebuie să reacționez cu binele? Cum să învăţ eu să mă port, ca să fiu plăcută Domnului? Cum să simt eu bucuria şi iubirea lui Hristos?... Mulți spun că părinţii trebuie să te înveţe, dar eu spun că acolo unde nu a lucrat propriul părinte, poate lucra Dumnezeu; suntem supărați şi spunem: Pe mine de ce nu m-au învăţat mama şi tata lucrul ăsta mai demult, şi a trebuit să-l învăţ singură acum la vârsta asta, şi să fie atât de greu? Vă spuneam în email-ul anterior că cel mai bine mă simt la rugăciune, cel mai bine este atunci când renunț la mine, la produsul creat de către factorii din exterior, nimic nu e mai bun decât să lași tot greul ăla apăsător, să-l recunoști în toate formele lui, tot ceea ce nu ajută la construcția ta, la liniștea ta... dar te ridici de la rugăciune, nu mai ești în genunchi şi pac începe lucrarea afurisitului vrăjmaș, care te împunge şi te trimite la vechile obiceiuri. Eu una mă așteptam să zic totul, să mă rog şi să scap... he he, nu e așa: viața are mersul ei, același, doar tu ești cel care vrei să te schimbi şi, aflat acolo în picioare, începi să lupți... Cum să lupți ? Doamne, Doamne, Doamne, înaintea a orice, şi ca Domnul să Fie înainte este iar o altă luptă, pentru că la mine e după ce mă supăr, după ce mă mânii etc. Știți, Măicuţă, ce i-am spus părintelui duhovnic? „Părinte, vreau să tac, parcă am obosit” Şi am început să mă gândesc la Dumnezeu înainte de a deschide gura asta păcătoasă şi „atotștiutoare”, şi vorbesc altfel... toată refularea mea şi tristețea adunată de-a lungul timpului o exprimam prin cuvinte, prin gesturi.
Aş vrea totuși să revin asupra sesiunii a şasea. Am văzut cuvântul răzbunare, cred că acest cuvânt l-am înlocuit de-a lungul copilăriei mele cu ignoranţa, spuneam că pe toți care mă fac să sufăr mai bine să-i evit, şi neconsumând durerea o adunam şi o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond etc. Nu mă răzbun pentru că ceva nu mă lasă, mă apucă teama şi frica numai gândindu-mă că urmează să fac ceva rău cuiva. Cum să pun rău peste rău, când eu mă lupt să pun bine, să caut, să caut, să caut. Mă gândeam cât de multă voință şi dorinţă îţi trebuie să lupți ca să redevii cum te-a lăsat Dumnezeu pe pământ... pfff, e greu pentru că efectiv nu îţi spune nimeni ce trebuie să faci, pentru că practic asta voiam de fiecare data când îmi era greu.
Să identific şi să notez piedicile pe care le simt în calea împăcării mele cu viața, părinţii, profesorii care m-au rănit, persoanele care m-au agresat. Simt că nu am nicio piedică, cred că singura piedică sunt eu, vreau să știu odată ce trebuie să fac, cum să-L păstrez pe Domnul în mine şi pe Maica Domnului şi să încep să lucrez, zi de zi, am obosit să încerc să schimb lucrurile, am obosit să învăţ atâta teorie, am obosit să-mi mai pun limite şi să-mi zic: aici faci aşa, aici te comporţi aşa, aici reacționezi aşa; am obosit să cred că vreodată se va termina răul şi că din senin oamenii de lângă mine se vor schimba, nu mai vreau să-mi mai pun întrebări. Pentru că orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine. Vreau să-mi găsesc şi eu rostul în viața asta, vreau să le fiu de folos, vreau să am curaj, vreau să renunț la temerile fără rost formate în capul meu, vreau ca Dumnezeu să nu mă lase nicio clipă, vreau să-mi găsesc locul... piedica mea este lipsa de acțiune în tot, mă plafonez la fiecare tristețe şi parcă aștept să mi se consume tristețea şi pe urmă să pot face ceva.
O altă piedica este că, atunci când nu am parte de vreo supărare o perioadă, mă relaxez şi când apare ceva, mă plafonez şi mă blochez şi rămân aşa. În timpul ăsta viața merge mai departe, rutina de zi cu zi merge mai departe, dar mă blochez eu, nu mai am putere de decizie.
Am obosit să mă plâng şi să mă văd o victimă şi să-mi fie frică, că nu mă pot schimba în același mediu, am obosit să-mi fac scenarii în cap.
„Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovăraţi...”. Mă mir şi acum cât poate duce Domnul, dacă eu vin zi de zi cu câte o durere, cu câte un păcat, cel puţin de o lună, de când nu mai sunt cu prietenul meu, I-am spus ba un păcat, ba o revoltă, multe lucruri care nu le-am înţeles... El te ascultă.
Am crezut că voi mai spune câteva cuvinte despre sesiunea a şasea şi voi trece direct la sesiunea a şaptea, dar m-am lungit. Simt puțin oboseala acum, nu vreau să scriu, doar de dragul de a scrie ceva ca să pot trece peste temă. Voi reveni cu sesiunea a şaptea.
Vă aştept cu drag şi dor cuvintele.
Dumnezeu să vă ajute, Măicuţă, să va dea sănătate, îndelungă răbdare şi putere.
X

Nu e îndeajuns să vrei, ai nevoie să şi faci ceea ce vrei, ceea ce doreşti. Din păcate, în noi, sub partea conştientă care doreşte şi vrea ceva, binele de exemplu, se află puteri ascunse care doresc altceva. Până nu vom face lumina cu harul lui Dumnezeu în piviniţele sufletului nostru, nu vom reuşi să ne împlinim bunele dorinţe. Ai nevoie, Copila mea iubită, să fii perseverentă în efortul acesta de a învaţa iertarea şi binecuvântarea. Aşa se vor schimba toate şi vei intra în odihna Domnului. Oboseala vine de la împotrivire. Iar împotrivirea vine de la părţile noastre „rele” ascunse în întuneric. Dacă ne vom îndura să ne vedem cum suntem şi să ne acceptăm pentru a ne oferi Domnului spre videcare, totul se va lumina şi vom creşte şi ne vom odihni.

Cu drag şi respect şi rugăciune,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar