Maica mea dragă dragă,
Cred că am citit de câteva ori mesajul, să-l cuprind.
Mulțumesc mult, mult.
Am trăit și eu asta, că păcat nu e doar ce zicem noi "păcat", ci orice moment în care facem ceva "singuri", adică fără Doamne, fără să trecem "prin El".
Știți, noi avem impresia că dacă ducem totul la Doamne, rămânem "fără plăcere", că El e bătrânul acela sobru, care nu ne lasă să ne bucurăm de viața pe care El însuși ne-a dat-o. Cumva, ne simțim datori să ne "furăm" viața, să ne-o "câștigăm" de la El, El, Care e Izvorul Vieții și Care vrea să ne-o dea întreagă și adevărată și "pe loc", în dar, deplin. Dar trăind fiecare clipă prin El, devenim capabili de mai multă "simțire a plăcerii", care e bucurie și care depășește orice plăcere pe care ne-o obținem prin trădarea de sine și prin trăirea departe de Domnul.
E practic aceeași imagine cu razele iubirii, când apropiindu-ne de Doamne ne apropiem și de ceilalți; ei bine, apropiindu-ne de Doamne, trăind prin Doamne, încredințându-I lui toate, suntem mai aproape de adâncul nostru în care simțim acea bucurie pe care o căutăm prin plăcere ori prin „gândirea” cu mintea de care vorbiți, orientată spre obținerea de rezultate, pe împlinirea obiectivelor și dorințelor.
Și nu e vorba de nicio anulare a ceea ce suntem, ci mai degrabă o trăire mai deplină, mai adevărată a ceea ce suntem. Dacă s-ar putea explica asta!!!
Că e atât de minunată pătrunderea Mângâietorului în acea trăire atentă a durerii, fricii, tristeții despre care vorbiți încât depășește orice imaginație a noastră și orice trăire în imaginar a celei mai frumoase posibile variante de viață pe care ne-o putem închipui noi și după care sperăm și ne chinuim să atingem, cu gândul că atunci vom primi acea mângâiere pe care o putem primi chiar aici.
Maica mea, Domnul să vă mângâie și în durerile și greul pe care le aveți acum.
Sărut mâna cu drag și iubire și recunoștință până la Doamne și înapoi,
Cr
Doamne, Copila mea,
Dar durerile mele de acum sunt doar trupești și sunt în „armonie cu starea vremii”.
Așa poate devin și eu mai sensibilă la suferința „făpturii care geme sub blestem” din cauza noastră. Din păcate gem și eu odată cu oasele și încheieturile, dar Îl rog pe Domnul să mă împrietenească acum, la bătrânețe cu durerea trupească așa cum m-a împrietenit, încet, încet, de-a lungul tinereții, cu cea sufletească.
Da, Om drag, trăirea atentă și cu rugăciune a durerii, a sentimentelor acelora puternice de care am fugit înfășurându-ne în mecanismele „sinelui protector” care ne parazitează viața, ne frânge inima, o străpunge, o face vie și, astfel, o deschide Celui Ce stă la ușa ei și bate!
Părinții spun că inima are un „gârlici” care poate fi deschis prin pocăință, rugăciune și trezvie. Pentru noi, atenția la simțirile inimii, privirea atentă unită cu rugăciune, nu doar ne împiedică să facem lucruri (păcate) care să ne „scape degrabă de durere” ratând astfel întâlnirea cu Viața pe care suntem altoiți prin Botez, ci ne și trece prin „vămile” împietririi inimii. Da, sunt în inima noastră vămi, praguri de frică, furie, ură, tristețe pe care le-am agonisit în vremea neputințelor copilăriei trupești și sufletești. Intrând în ele cu harul primit prin Sfintele Taine și chemarea Numelui Domnului și lipindu-ne mintea prin atenție de viul din noi sub privirea iubitoare a Vieții Care este Domnul, se deschide gârliciul și intră Mângâietorul. Sau, mai degrabă, intrăm noi la El!
Mulțumesc mult, Cr!
Mângâietorul să te ocrotească și să te călăuzească în adâncul cel de taină al inimii tale atât de dragă Domnului!
Și mie!
Cu rugăciune,
Maica Siluana