„Frica mea e urâtă, rea și rece.
E frica de singurătate, e frica de mine însămi, că nu poate trăi nimeni cu mine... că nu mă poate suferi nimeni astfel încât să dorească să trăiască cu mine o viață întreagă.”
Abia când am acceptat asta, când mi-a devenit egal dacă voi trăi singură până la sfârșit sau se va găsi cineva să mă suporte (îmi era foarte clar că eram insuportabilă, chiar eram, o, da!!!), abia când n-am mai avut niciun plan de viitor, când am trăit pentru astăzi, Domnul m-a miluit... Și iată, E. îmi depășește așteptările, planurile... Eu nu mai sunt insuportabilă (am chiar momente când îs chiar de dorit pe lângă casa omului)... Sunt oameni care chiar își doresc să mă aibă alături... (sigur sunt și care nu vor asta, și e ok, dar nu despre aceștia era vorba).
În spatele fricii mele era o mare durere. Căreia încercam să-i fac față, ca să nu iasă la suprafață și să mă doboare... Rezultatul era ura mea de sine și uneori chiar și iritarea oamenilor...
Azi mă uit cu gingășie la clipele acelea. Mi-e dragă cea care se chinuia, mi-e milă de ea, aș ține-o în brațe și aș lăsa-o să se descarce. Aș fi acolo pentru ea, i-aș da toată atenția mea. Aș aștepta-o cu drag să reușească să se deschidă și atunci aș sprijini-o așa cum sprijini un copilaș când începe să meargă... O iubesc pe D., cea care s-a urât pe sine 30 de ani. Căreia i-a fost frică de ea însăși, de oameni, care s-a urât cumplit pentru asta și pentru multe, muuuulte altele. Căreia i-a plesnit capul de gânduri, inima de dureri, de conflicte...
Iubesc frica aceea, durerea aceea... Sunt bucăți din mine, învelișuri din sinele meu protector. Oarecum sunt tot eu, asa cum un... ou golit de conținut e tot ou. Ceea ce sunt s-a născut și din durerea aceea, din mizeria aceea...
Mi-a trecut deunăzi prin minte că dacă n-aș fi avut buboiul imens (care încă nu s-a spart) pe care-l port de 30 de ani și care încă nu s-a cicatrizat, n-aș fi ajuns la Maica... Oooo, adică cea care sunt azi n-ar mai fi fost?!! Bucuria, pacea, iubirea, înțelesurile de azi n-ar mai fi fost? Sămânța pe care după putere o semăn și în elevii mei n-ar mai fi fost?!!! Oooo!!! Să nu fie!...
Și totul s-a născut datorită acelui eveniment pe care îl urăsc, pe care îl acuz că mi-a dat viața peste cap, căci așa e!!! Dar iată că tot de acolo a venit ai pacea, și frumusețea, și dragul, și Domnul... Exact pe acolo... E o rază care abia se zărește ACOLO!
Doamne, binecuvintează!!! Vezi-mă, miluiește-mă! Picură Tu dragul de mine în inima mea! Astfel îmi va fi drag și de cel de lângă mine... Voi ști să-l alin, să-l ascult, să-l văd... Voi fi înăuntru, prezentă... VOI FI.
Cu adevărat, Tu ai puterea de a TRANSFORMA rănile noastre în altceva, minunat! Gândul că ele nu dispar mă îngrozea acum ceva vreme. Azi zic, șoptit, SLAVĂ ȚIE DOAMNE!
Într-o zi voi plânge de recunoștință pentru ATUNCI, căci atunci s-a conceput cea care voi deveni. Aștept cu nădejde, cu o bucurie timidă ziua aceea. E aproape...
D.