Întoarcerea fiului risipitor - Mărturiile unui deţinut - Partea IV

Versiune tiparTrimite unui prieten

Partea IV

Craiova, 04.05.2005

Hristos a înviat!

Maică Siluana, încep prin a vă mulţumi pentru cele pe care mi le-aţi trimis, m-am bucurat foarte mult de acea felicitare. Am trimis-o acasă iar părinţii mei m-au anunţat că nu pot veni la mine. Mi-au trimis un colet şi câţiva bani. Duminică n-aş fi avut nici un ou dacă nu mi-aţi fi trimis dumneavoastră deoarece în colet n-am primit, iar la magazinul de aici nu avea. Vineri seara s-a cântat prohodul Domnului în curtea penitenciarului, nu se auzea prea bine dar a cântat o femeie tare frumos, cred că era deţinută, a cântat şi la slujba de Înviere. N-am putut asculta toată slujba, a fost şi gălăgie în cameră, eram şi obosit, iar pe la 3 m-am culcat. Dimineaţa pe la 6 m-am trezit, ne-a adus lumina de Paşte de la Biserică. Cred că m-am trezit din cauza zgomotului provocat de uşă. N-am mai putut să dorm. Pe la ora 8 am cerut un radio de la un băiat să ascult emisiunea “Lumină din lumină”. A vorbit Înalt Prea Sfinţitul Teofan, cred că a fost înregistrare din slujba de Înviere. Cu toate că mă simţeam un pic obosit, toată ziua a fost liniştită. Mă gândeam la părinţii mei, oare ei ce făceau, da' nu mai oftam ca în zilele de Paşte anterioare. Băiatul care doarme lângă mine mi-a spus, seara după ce s-a dat stingerea, că „în ziua asta şi ieri, am oftat cât n-am oftat toată viaţa”. Nu mi-am dat seama la ce s-a referit, dar după ce mi-am amintit cât am oftat şi eu înainte, anul trecut şi acum doi ani, am înţeles şi mi-am dat seama că numai Bunul Dumnezeu mi-a dat acea linişte.

Acum înţeleg de ce David îl roagă pe Dumnezeu să-şi verse mânia pe păcătoşi. L-am cam judecat înainte, mă gândeam că David e un rege tiran. Dar acum (cred) că îmi dau seama despre ce fel de mânie vorbeşte David. Oricine, când se mânie, îşi arată puterea, izbucneşte în ceea ce reprezintă puterea lui. Cred că la noi, oamenii, mânia se transformă în violenţă (ură). Puterea lui Dumnezeu nu poate fi alta decât iubire. Acum înţeleg ce vrea să spună Olivier Clement despre atotputernicia lui Dumnezeu. Mama îşi iubeşte copilul cum nimeni altcineva nu o poate face, dar nu-i acordă libertatea pe care Dumnezeu o dă oamenilor. Când eram mai mic, mama îmi interzicea să fumez, o dată chiar m-a şi bătut (aveam vreo 14 ani, nu prea mai simţeam când mă lovea). Ea era o “dictatoare”, nu mă lăsa să aleg, să fiu liber, nu mă iubea cum o face Dumnezeu, în mod desăvârşit. Şi revin la Adam şi Eva: îngăduirea ispitei a însemnat de fapt, iubirea lui Dumnezeu. A fost peste puterea lor (ispita), astfel au cunoscut şi păcatul (răul) devenind ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Numai aşa puteau alege, înainte de ispită ei nu cunoşteau răul, deci nu aveau cum să-l aleagă. Dumnezeu, cred că, din marea Lui dragoste S-a “retras” pentru ca aceştia să cunoască şi răul, iar mai departe să aleagă. Să aleagă între a se reîntoarce la Dumnezeu sau a continua cu păcatul. Oare dacă Adam şi-ar fi recunoscut vina...? Dar mai degrabă cred că trebuiau să recunoască şi consecinţele păcatului: moartea. Iar pentru ca acest păcat să nu fie de neoprit, infinit [noţiune că eu unul nu cred că nu este posibilă în lumea materială, deoarece materia are formă – dimensiuni – limite - finit], i-a făcut cadou omului lumea materială, trupul stricăcios, care e limitat, i-a dăruit moarte biologică. I-a dăruit un trup păcătos, un trup ce cară păcate până moare. Iar prin moarte, să moară numai păcatul. Pentru ca acest lucru să fie posibil, să moară doar păcatul, a trebuit ca Dumnezeu să vină în lume în trup stricăcios, păcătos, să ia cu El vina lui Adam şi să fie omorât. Cred că numai “printr-o” moarte şi-ar fi putut ispăşi păcatul, mă refer la Adam, de altfel era dator cu o moarte. Dar Dumnezeu nu a murit de moarte bună, ci a fost omorât. Asta înseamnă că a fost o răzbunare a lui Cain pe Dumnezeu? Iisus Hristos cât timp a fost în trup ne-a învăţat cum să fim ca El, adică să ajungem să fim desăvârşiţi. Dar nu era posibil din cauza firii care era îndreptată înspre păcat. A fost nevoie ca El să moară cu păcatul nostru, să învie pentru a ne boteza cu Duh Sfânt, pentru a ne uni cu El şi pentru a putea lucra cu El. Pentru ca la urmă când vom muri, să moară trupul stricăcios, firea păcătoasă, să ne plătim datoria. (Nu, nu, ci să primim iertarea datoriei…- nota M. Siluana) Iar mai apoi să înviem cu El.

Maică, vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie mare. Dar vreau să înţeleg unde şi în ce mod pot alege. Şi cred că a alege binele înseamnă a te pocăi de păcatul pe care l-ai făcut, răul ce l-ai cunoscut. (Se poate alege şi fără să faci răul. Să alegi să faci binele! Nu e cazul nostru, dar se poate. Maica Domnului a reuşit. Deci se poate!- nota M. Siluana)

În continuare o să vă povestesc câteva din trecutul meu. După ce necazurile mai încetaseră în P.M.T. Craiova, uşor-uşor, am început să uit de Dumnezeu, de dumnezeul meu. Începusem să mă “droghez” cu diluant, lac, prenadez, mă drogam cu orice substanţă volatilă. Norocul meu că nu am fost pedepsit, cred că a fost din cauza toleranţei cadrelor. Am fost prins de câteva ori. De Crăciun 2003 îmi amintesc că am fost foarte trist, nu am putut face rost de diluant în timpul vacanţei, pentru a ieşi din starea aceea. Dar am făcut rost de pastile: diazepam, levomepromazim, carmazepim, tot felul de calmante. Efectul e mai slab decât al diluantului, dar durează mai mult. E mai “liniştitor” decât diluantul, dar cred că mult mai nociv. Nu prea mai puteam gândi corect, dar ne amuzam pe chestia asta.

După ce a trecut anul 2003, după revelion, m-am gândit într-o zi ceva de genul: Ce fac, mă distrug singur? Devenisem conştient de dependenţa mea de aceste „droguri”, dar îmi găseam tot felul de scuze cum ar fi: starea de indiferenţă pe care mi-o creează mă ajută să-mi „duc” pedeapsa. (Acum 10 minute am primit pozele de la dumneavoastră, m-am bucurat foarte mult şi în aceeaşi măsură m-au şi ajutat). Am fost “ameninţat” de maistrul meu că dacă nu mă potolesc cu diluantul, mă duce la comandant. N-a “ţinut” mult timp această “reţinere” şi teamă. După nici o săptămână mi-am zis că trebuie să fiu mult mai grijuliu când mă droghez. Era imposibil aşa ceva. Nu comportamentul mă dădea de gol, ci duhoarea ce o răspândeam. Un beţiv miroase frumos în comparaţie cu unul care a suflat în pungă. A încercat prin multe feluri să ne sperie, o dată ne-a spus că dacă nu încetăm să-i mai luăm diluantul îl va muta la noi în cameră, în aceeaşi clasă, pe un băiat care urma să ne “cuminţească”. Atunci ne-a cam pus pe gânduri deoarece îmi era cam teamă de acel băiat, nu de el singur, ci de “gaşca” lui. E o poveste mai lungă această “teamă”. Cel despre care vă vorbesc era mai vechi acolo, iar prin diferite “mijloace” cei care nimereau să fie repartizaţi în camera lui deveneau “soldaţi” cu sau fără voie. Avea şi câteva “drepturi” în plus pe care unele şi le cumpăra iar altele le lua la schimbul de informaţii. V-am spus toate astea ca să înţelegeţi din ce cauză ne temeam de el. Avea “mulţi” soldaţi care-i săreau în apărare. Deveneau un fel de fanatici. Singurul care i s-a împotrivit acestui băiat au fost unul care nu mai avea nimic de pierdut. Pentru a-l putea răni cu adevărat într-un timp scurt (altfel interveneau “prietenii” lui) era nevoie de folosirea obiectelor contondente, fapt ce aducea după el un nou mandat de executare a pedepsei cu închisoarea şi care se încadra în funcţie de gravitatea faptei. De obicei era încadrată la tentativă de omor. Ştiam că dacă acel băiat va veni la noi în cameră ar fi dus numai la scandaluri şi neplăceri. Nici unul din noi, din cei care ne drogam, n-am fi suportat să fim “slugile” lui. Atunci ne-am hotărât să nu ne mai drogăm la atelier, ci numai în cameră. Riscul de a fi prinşi era mult mai mare. Camerele sunt cam mici, iar mirosul se răspândeşte imediat. Am fost “denunţaţi” de maistru, dar niciodată nu am fost prinşi în flagrant. Era foarte greu să ne convingă să recunoaştem fapta. După un timp a urmat acel “incident” în baie. M-am gândit în seara aceea ce a însemnat, dar până la urmă am dat vina pe diluant. Mi-a fost frică să mai inhalez cantităţi mari.

Îmi amintesc că odată, stăteam în pat, nu ştiu ce făceam exact, dar mi-a zburat gândul la Dumnezeu. Mi-am zis că nu e corect din partea mea să mă rog la Dumnezeu numai când îmi este greu sau am vreun necaz. Nu după mult timp, am găsit un Noul Testament, dar era fără coperţi şi lipseau 2 – 3 capitole din Evanghelia lui Matei şi din Apocalipsă. Era ortodox şi avea şi nişte explicaţii la începutul fiecărei cărţi şi chiar şi unele explicaţii a câtorva versete. M-am bucurat de “el”, cu toate că era prăfuit. L-am găsit sub un pat când am făcut o dată curăţenie generală în toată camera. Am început să citesc şi uneori seara ziceam şi “Tatăl nostru”. Odată, când citeam din “Epistola lui Pavel”, nu ştiu în care vorbeşte despre dragoste, m-a “lovit” o stare cam ciudată aş putea spune. După ce mi-a “trecut” îmi părea rău, îmi plăcea acea stare. Am crezut că acel capitol e de vină, capitolul despre dragoste. Îl citeam în fiecare zi, dar degeaba. Acum îmi dau seama că se asemăna cu starea pe care am avut-o în seara după ce m-am spovedit.

Odată cu venirea căldurii au început să apară şi durerile de cap. După ce îmi treceau ameţelile diluantului durerea apărea imediat. Cred că asta a fost unul din motivele pentru care m-am lăsat. În ultimul timp când mă drogam chiar mă gândeam la faptul că e păcat să te droghezi. Dacă mă gândesc mai bine nu eu m-am lăsat de diluant, ci Dumnezeu a făcut lucrul acesta, n-am mai avut cu ce să mă droghez. Am stat o perioadă de aproape două luni fără să mai simt mirosul diluantului. Iar când l-am întâlnit din nou era de proastă calitate, nu prea mă mai atrăgea chiar aşa tare. Am mai “tras” de câteva ori dar până la urmă l-am lăsat, nu mai simţeam nici o atracţie. Îmi devenise insuportabil chiar.

Cu pastilele a fost un pic altfel. Aveam din belşug, de toate felurile, dar luam numai când vroiam să dorm mult timp, în special sâmbăta şi duminica sau în timpul vacanţei şcolare.

De Paşte (2004) au fost mama şi sora mea la mine şi mi se păreau două străine. M-am întors foarte trist în cameră. Au mai fost prin iulie, acelaşi an. Eu lucram ca vopsitor, vopseam paturile ce se făceau la noi în ateliere. Pe la 13.00 terminasem treaba pe ziua aceea şi vorbisem cu maistrul să mă ducă la cameră. Ajuns în cameră am auzit pe hol numele meu. Nu ştiam despre ce este vorba. Când a venit supraveghetorul la uşă am rămas foarte surprins şi de faptul că “eram” la vizită, dar şi de faptul că eu ştiam că primesc colet iar acestea se dădeau dimineaţa. L-am întrebat pe cel care era cu vizetele şi mi-a spus că am o vizită, vorbitor. M-am bucurat foarte tare când le-am văzut. Mi-au zis că au vrut să-mi facă o surpriză, şi într-adevăr a fost o surpriză plăcută. Timpul a zburat atunci foarte repede. M-au văzut că eram murdar de vopsea pe mâini şi s-au mirat de treaba asta pentru că nu ştiau că se şi lucrează acolo. Le-am explicat unde lucrez eu şi de ce eram murdar pe mâini. Când mă curăţam nu insistam prea mult deoarece mâinile mi se uscau din cauza diluantului şi deveneau aspre iar a doua zi mă murdăream din nou. Cred că vara aceea a trecut cel mai greu. Îmi pierdeam timpul cu fizica şi cu Noul Testament. Nopţile nu prea aveam somn, iar noaptea uneori cădeam adânc pe gânduri: cum a apărut omul, cum a apărut Universul, tot felul de lucruri din astea. Căldura era insuportabilă iar capul mă durea tot mai des. Uneori aveam impresia că timpul stă pe loc, mă săturasem de tot, parcă de hoţi, de puşcărie, de toate prostiile care se întâmplau în închisoare, de “manevrele” noastre. Vroiam acasă. Nu mai aveam răbdare până se făcea ziuă, dar până mă eliberam? Ajungeam uneori în pragul disperării, fapt ce mă făcea să-mi aprind ţigară după ţigară. Nici mâncarea nu se mai schimba, în fiecare zi găteam mâncare de cartofi pentru că aveam reşou în cameră şi puteam găti aproape orice. Dar în perioada aceea numai cartofi puteam “cumpăra” de la bucătari. Rutina de zi cu zi parcă mă “măcina”, monotonia şi plictiseala parcă nu se mai terminau. Eram sătul de aceleaşi feţe, aceleaşi lucruri zi de zi.

Maică, încerc să închei aici, dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru toate câte faceţi pentru mine. Abia aştept să vă revăd şi sper că veţi putea veni marţi.

I.

Craiova, 12.05.2005

Maică Siluana,

Am primit Psaltirea de la dumneavoastră, vă mulţumesc foarte mult. De asemenea, vă mulţumesc (încă o dată) pentru poze, într-adevăr, am o mare bucurie „avându-l” pe Înalt Prea Sfinţitul tot timpul cu mine. Îmi pare rău, într-un fel, de faptul că pe dumneavoastră v-au fotografiat în timp ce eraţi cu spatele. Dar gândul că aceea sunteţi dumneavoastră mă bucură foarte mult. Acum câteva zile, marţi, când am fost la plimbare, s-a întâmplat „ceva”. Un băiat, unul din prietenii mei, l-a lovit pe un altul. Acesta, care a fost lovit, după părerea mea, are câteva probleme psihice. Adică are un comportament ciudat, vorbeşte singur, râde când vorbeşte cu cineva, vorbeşte fără logică, poate e o formă de autism. Dar mă gândesc la o chestie: a fost dus şi la spital, la control, acolo au spus că are o capacitate mentală de peste 70%. Agenţii de pază ne-au spus chiar, că băiatul de care vă vorbesc, a răspuns la toate întrebările corect, mai puţin la una. Din câte au spus agenţii, au fost şi „mustraţi” de doctori de faptul că au adus la control un om foarte sănătos din punct de vedere mental. (Am sărit de la subiect).

În timp ce prietenul meu se plimba, apăru şi cel cu probleme. Lângă zid era un burlan turtit şi semăna cu o platbandă. Acesta a luat-o, ţinând-o cu ambele mâini, fluturând-o prin aer. Mascatul fiind aproape de el, l-a îndemnat s-o lase jos. În acelaşi timp s-a apropiat şi prietenul meu, care la rândul lui a făcut acelaşi lucru pe care l-a făcut mascatul, l-a îndemnat pe să lase tabla. Dar acela era în lumea lui, i-a zis mascatului că-l taie de la mijloc, iar prietenului meu i-a spus că-i taie picioarele, abdomenul şi mâinile, dar în acelaşi timp îi şi arăta, cu tabla, pe unde urma să-l „taie”. Nu ştiu ce i-a spus exact prietenul meu, dar acesta din urmă l-a înjurat. După care prietenul meu l-a lovit pe celălalt de faţă cu mascatul. Cred că l-a lovit cam tare, s-a cam clătinat. Apoi a intervenit mascatul iar după câteva discuţii, prietenul meu urma să fie „recompensat” pentru fapta lui cu un raport de pedepsire, lucru cam grav pentru el, mai are 4 luni până la comisie, iar acest gen de rapoarte se pot scoate numai după 3 luni, asta însemna ca numai în luna a patra să fie înaintată (de către un cadru abilitat) cererea de aprobare a unui raport de recompensare ce poate anula raportul de pedepsire. Şi asta în cazul în care deţinutul ar fi meritat acest lucru. Iar amânarea care se dă pentru un raport cu lovirea unui deţinut este de peste 3 luni. Într-un cuvânt, prietenul meu ar mai fi stat ceva timp în plus pe lângă cei 5 ani pe care i-a executat. Cred că şi lui i-a zburat gândul la acelaşi lucru la care mi-a zburat şi mie: amânarea liberării condiţionate.

Nu ştiam ce să fac atunci să-l fac să înţeleagă că el e vinovat pentru toate ce s-au întâmplat. Prietenul meu e cam „dificil”, se enervează repede şi e cam grabnic la mânie. De câteva ori l-am oprit să nu-i lovească pe alţii, dar odată mi-a spus: „fiecare îşi face mandatul cum ştie”. M-a ameninţat că mă bate dacă-l mai opresc sau îl mai ţin când vrea să bată pe cineva. Nu pentru ameninţări l-am „lăsat”, ci (cred) pentru faptul că atunci când va bate pe cineva şi va avea de suferit să-i pot spune: „Ţi-am zis eu?” Şi acum era momentul potrivit să i-o zic. Eu l-am judecat pe acest băiat şi pe undeva l-am şi „osândit”. Am avut câteva discuţii dar nu l-am făcut să se supere, am încercat să-l fac să înţeleagă că el e vinovat. Îmi spune despre el însuşi că e nebun, că nu mai judecă cu capul de la atâta puşcărie şi cred că şi-a făcut o scuză. Judecă destul de bine după părerea mea, dar este orgoliul acela de „puşcăriaş vechi” care nu poate suporta jigniri. Îmi spunea că afară se va schimba, că nu va mai fi aşa „nervos”. Eu îi spuneam de fiecare dată că dacă nu încearcă să se schimbe aici, nici afară nu va putea iar el îmi răspundea că e imposibil acest lucru. Nu insistam nici eu prea mult pentru că de fiecare dată discuţiile noastre se rezumau la nişte contraziceri tensionate. De multe ori chiar evitam să mai discut cu el, dar acum eu aveam dreptate (aşa am gândit). Eu mă prefăceam că-l compătimesc pentru pedeapsa ce-o va primi. Eram mai mult ca sigur că va fi pedepsit. Mascatul e mascat. Într-un fel parcă-mi şi părea rău pentru el.

Mă gândeam la neputinţa şi nevinovăţia celuilalt şi-mi spuneam că dreptatea este a lui Dumnezeu. Dar eu tot nu-l puteam ierta pe prietenul meu pentru ce făcuse şi cred că e mult mai greu să-l ierţi pe unul când vezi cum îl bate pe altul mai mic şi pe nedrept decât dacă te-ar fi bătut pe tine. Eu dacă aş fi luat un pumn pe „nedrept” (după judecata mea) cred că acum mi-aş fi spus că aşa a vrut Domnul. Şi într-o oarecare măsură poate l-aş fi iertat. S-a tânguit foarte mult prietenul meu şi-l ameninţa pe cel bolnav că o să-l bată şi mai rău dacă îşi va lua acest raport. Dar acela era foarte pasiv. Poate că l-a şi iertat pentru bătaie.

După un timp a început să-mi pară rău pentru prietenul meu, dar mă gândeam că o merită pe drept. Mă gândeam că poate Dumnezeu îl va ierta dar nu credeam. Ştiam că Dumnezeu pe toate le poate câte le voieşte, dar în ochii mei prietenul meu era pedepsit deja. Spre seară, prietenul meu l-a întrebat pe agentul de pe secţie dacă i-a făcut mascatul raport. Şi într-adevăr, acolo unde eu nu mai credeam că se poate, Dumnezeu a iertat. Dumnezeu ne-a arătat la amândoi ce înseamnă iertarea. Acolo unde Legea condamnă, Dumnezeu iartă. Am înţeles „ci spre mine păcătosul să faci minuni cu mila Ta”. Eu care îl îndemnam pe acest prieten al meu (porecla lui e Şarpe, dar nu seamănă deloc, în unele cazuri e chiar sufletist) să ierte, chiar eu l-am condamnat. Dar Dumnezeu l-a iertat. Într-adevăr, dreptatea este a lui Dumnezeu. Ştie El de ce acela a luat pumnul ăla, iar Şarpe, după toate prin câte a trecut cred că-şi va vedea de treabă, cum se spune. Poate şi mascatul a învăţat ceva. Eu am învăţat ce este iertarea şi să nu judec pe alţii într-o oarecare măsură.

Dacă-l aud pe unul că înjură de cele sfinte tot îmi „scapă” în gând. „Doamne, ce huleşte ăsta!” Dar îmi amintesc că şi eu am înjurat, am hulit. Şi ce scuză pot să am, că n-am ştiut, nu pot zice. Într-o oarecare măsură ştiam că-i păcat să înjuri şi mai ales de cele sfinte. Să zic că mi-a scăpat la mânie, cred că ar însemna acelaşi lucru pe care l-a făcut Şarpe băiatului bolnav. Deci tot ce pot zice e „am ştiut că-i păcat şi l-am făcut”, dar parcă nu-mi păsa. Dar acum, că-mi pasă ce fac, doar asta-i diferenţa, acum ştiu şi-mi pasă dar atunci ştiam şi nu prea îmi păsa. Tot călcător de lege sunt şi tot spre osândă mă îndrept. Dar am văzut că Dumnezeu iartă şi-mi pun nădejdea în mila Sa, în Biserica Sa, să mă străduiesc să împlinesc poruncile Lui, să mă „răzvrătesc” de data asta împotriva răului cu ajutorul Lui.

Mă întreb cum să citesc Psaltirea? Să citesc catismele în ordinea lor numeric consecutivă sau după rânduială, după cum se citesc la Sfintele Slujbe?

M-am gândit la propunerea pe care mi-a făcut-o sora mea referitor la continuarea şcolii. Eu eram la un liceu cu un profil silvic, mai exact profilul meu era silvicultor – ecologist. Dacă terminam şcoala (şcoala profesională) şi luam şi atestatul puteam lucra în mai multe domenii de profil silvic printre care şi grădinar, lucru care îmi place. Am făcut practică într-un parc dendrologic, adică tot un parc dar cu multe specii de arbori. În curtea facultăţii silvice este un Gingobiloba. Nu prea ştiam eu de ce este aşa diferit de ceilalţi arbori. După aceea am aflat că e răşinos cu frunza plată, lobată pe când toate celelalte răşinoase au frunzele ascuţite (ace). Acolo unde făceam practică era şi o seră în care se aflau o mulţime de flori. M-am minunat când le-am văzut pe cele rare. Era o Agavă Mexicană mai înaltă decât mine, frunzele ei se aseamănă cu cele de Aloe, dar mult mai groase şi mai lungi, având culoarea galben-verziu. Erau tot felul de trandafiri, lotus chiar şi orhidee, multe flori exotice. Acasă aveam şi eu flori în curte deoarece cele de cameră nu prea-mi plăceau. A adus tata într-o zi un puiet. Nu ştiam ce arbore este şi mă gândeam că poate o fi vreun vişin. După aceea am aflat ce „comoară” aveam, era un arbore de magnolie. Câinele meu era cam supărat pe flori şi între flori s-a numărat şi arborele de magnolie. Mai aveam nişte trandafiri, dar şi pe aceia i-a mâncat. Mai erau prin grădină şi regina nopţii şi alte flori „la grămadă” pe care le sădise mama. Spre bucuria mea primăvara ce a urmat a înmugurit şi magnolia iar câinele nu mai avea treabă cu florile iar în anul în care am fost arestat a înflorit. Pe la noi e cam rar acest gen de arbore.

Dacă stau să mă gândesc mai bine motivul pentru care mi-a propus sora mea să mă înscrie la liceu ar fi grija ce o are pentru viitorul meu. Se gândeşte că poate în felul acesta mă voi cuminţi. Ea mi-a făcut viitorul deja. Îmi spune că voi face liceul după care pot să continui mai departe cu facultatea, de parcă ar şti că aş fi capabil. Ea crede că sunt pasionat în continuare de fizică. Cred că cel mai bine ar fi să-i zic să facă ce crede că-i mai bine pentru mine. Dacă Domnul va voi ca eu să merg la liceu, asta se va întâmpla, iar de nu, nu voi merge. Eu voi mulţumi lui Dumnezeu oriunde mă va duce, din moment ce El mă duce, mă duce bine, pe drumul cel drept. Dar şi eu trebuie să aleg şi în astfel de situaţii chiar nu ştiu ce ar trebui să mă rog Domnului, să-mi arate El ce să fac.

Maică, închei aici mica mea scrisoare. Vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. Aştept cu nerăbdare să vă revăd. Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie.

I.

Craiova, 16.05.05

Maică Siluana,

Acum două-trei zile, în timp ce eram la plimbare, m-am întâlnit cu educatorul de secţie, care mi-a spus că mi-a fost aprobat raportul de recompensare cu care se poate anula mustrarea scrisă pe care o am eu. Să vă povestesc cum m-am ales şi cu acea mustrare şi cu recompensarea.

Într-o zi, Marţea din Săptămâna Patimilor, vine educatorul dimineaţa devreme şi îi spune şefului de cameră că are nevoie de 10 inşi pentru un concurs. N-am vrut să merg de prima oară, dar după aceea m-am răzgândit. După ce am ieşit din cameră, educatorul ne spune că e vorba despre un concurs cu premii. Premiile constau în evidenţieri, prin suplimentarea numărului de vorbitoare şi pachete, locul II şi III, iar locul I a fost cu întrebări despre Sărbătoarea Paştelui, au fost 10 întrebări. Atunci am aflat că ouăle se vopsesc Joi, tot atunci am aflat ce semnifică Pasca, şi tot atunci am auzit de Duminica Tomii.

În urmă cu câteva zile, cred că în ziua în care prietenul meu Şarpe era să se aleagă cu raport, seara am avut o discuţie cu acesta. Discutam despre rapoarte, el ştie de mustrarea mea. Mi-a spus că eu sunt prea pasiv în legătură cu mustrarea mea. M-a îndemnat să ies la raport pe la colonel, pe la educator, să le „cer” să-mi dea vreo sarcină în urma căreia să-mi pot scoate raportul. Mă acuza că nu mă agit deloc pentru a-mi scoate raportul. Eu i-am spus că are Dumnezeu grijă de mine, ştie El ce-mi trebuie, oricât m-aş „agita” eu, dacă Dumnezeu vrea să-mi iau amânare, aşa va fi. Mi-a răspuns ceva de genul: „Dumnezeu dă, dar nu bagă şi în buzunar”. Atunci m-am gândit un pic, mă gândeam că poate sunt ca leneşul care a îngropat talantul. Tot în aceeaşi zi, la plimbare, mi-a spus educatorul că am luat locul I la acel concurs. I-am zis educatorului că nu prea are cine să mă viziteze ar fi degeaba evidenţierea cu vorbitor la masă. Cred că şi-a amintit de faptul că în urmă cu ceva timp l-am rugat să mă înscrie într-un program educaţional, să-mi pot scoate raportul. Tot el m-a întrebat dacă am probleme la dosar. După câteva zile am primit şi acea veste că mustrarea a fost "scoasă". Atunci mi s-au spulberat îndoielile: Dumnezeu nu numai că dă, dar ţi le dă în mână, nu în buzunar. Nu i-am zis prietenului meu despre treaba asta, poate îi voi zice când voi fi în comisie. Să vadă că "pasivitatea" mea e mai vrednică decât „alergarea lui”. Nu trebuie să mă agit prea tare pentru ale mele. Căutând dreptatea lui Dumnezeu, toate celelalte mi le va da tot El.

Primul gând (poate printre primele) care mi-a venit în minte după ce am auzit vestea, că mi-a scos raportul, a fost referitor la propunerea pe care mi-a făcut-o sora mea. Mă gândeam că poate Domnul voieşte ca eu să merg la şcoală, dar cine ştie, mai e ceva timp până când mă voi libera.

Maică, vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala, dar aş fi tare bucuros să am o poză şi cu dumneavoastră. Dacă este posibil să-mi aduceţi o poză, într-o marţi, când veţi veni aici, mi-aţi face o mare bucurie, şi tot odată vă rog să mă iertaţi dacă am cerut prea mult.

În continuare am să vă mai povestesc câte ceva din perioada în care am fost arestat.

Îmi amintesc că într-o zi a venit în cameră doamna educatoare cu o femeie din afara penitenciarului. Eu chiar atunci ieşeam din baie, eram dezbrăcat până la brâu, cred că acea femeie s-a cam „speriat”de tatuajul meu. M-am îmbrăcat într-un fel cam lent, şovăind, voiam să mă laud oarecum cu desenele de pe mine în faţa celor două femei. Dar acum îmi dau seama că ce am „primit” de la ele n-au fost deloc laude. În ciuda acestui fapt, acea femeie nu s-a crispat deloc, spre surprinderea mea, ne-a vorbit foarte degajată, calmă. Ne-a spus de unde „vine”, adică pe cine reprezintă, dar nu-mi amintesc exact cuvintele. Îmi amintesc că ne-a spus că cei care-şi aud numele sunt înscrişi într-un program, de nu ştiu ce fel. Nu ştiu exact dacă l-a numit de consiliere. Am fost strigat şi eu pe lângă alţi doi băieţi. Am vrut să fac pe interesantul şi am întrebat-o în ce constă acel program. Mi-a răspuns că vor veni nişte măicuţe să vorbească cu noi. Nu prea ştiam ce însemna cu adevărat cuvântul măicuţă, adică viaţa monahală. M-am gândit că cine ştie ce-or mai zice şi alea, tot de Dumnezeu or vorbi. Credeam că fetele se călugăresc când au vreo decepţie puternică pricinuită din cauza relaţiei cu un băiat. Mi-am zis: „să vină, nu le las eu?”. În ciuda faptului că am fost trecut în cadrul programului, n-am fost scos niciodată în decursul anului 2004. Am văzut-o pe Maica F. de multe ori prin unitate, dar parcă arăta altfel decât cum mă aşteptam eu. Din cameră de la mine mai ieşea doar un băiat. Îl întrebam despre ce vorbeau ei acolo, ce fac, ce-i învaţă. Dar acel băiat ori că-i era ruşine să zică, ori nu ştiu din ce cauză, nu-mi zicea decât că le vorbeşte de Dumnezeu.

Într-o dimineaţă, nu ştiu exact în ce zi, a venit doamna educatoare la noi pe secţie pentru a ne scoate la Biserică. În ziua aceea n-am ieşit prea mulţi. A fost mai mult un fel de predică în acea zi. Cineva a întrebat-o despre călugări. Mie mi-a zburat gândul la nişte oameni îmbrăcaţi în negru, izolaţi total de lume.

În drum spre bunica mea este o mănăstire de măicuţe cred, zic cred, deoarece n-am văzut nici un călugăr când treceam pe acolo. Lângă cărarea care urca spre mănăstire era un izvor, de fiecare dată ne opream acolo, curgea o apă foarte rece şi parcă era mai diferită de cealaltă.

Pe la vârsta de 17 ani am fost la ţară înainte să fiu arestat cu câteva luni. Priveam spre mănăstire şi încercam să-i găsesc un sens cu mintea mea. Mă întrebam pentru ce se adună lumea în munţi şi construiesc biserici. „În oraş nu se pot ruga?” mă întrebam eu. Mă întrebam: „Oare ce fac călugării toată ziua acolo?”

Nu ştiu exact ce ne-a spus părintele în ziua aceea, dar eu am rămas cu ideea mea, că mănăstirea înseamnă izolare totală de lume, lucru ce mă înspăimânta într-un fel. Mă gândeam că eu, care cât-de-cât la închisoare, tot mai am oarecare „legături” cu lumea, dar călugărilor în munţi cum le-o fi?

Nu-mi puteam explica cum poate cineva să se „închidă” singur. După un timp, nu ştiu din ce cauză, mi-a zburat mintea iar la mănăstire, mi-am amintit de mănăstirea de măicuţe şi în acelaşi timp mă gândeam la măicuţa care vine la noi, în penitenciar. Atunci mi-am zis: „oare ce caută ea în lume, are voie să vină în oraş?”

Înainte de Crăciun (2004), a venit la noi în cameră un băiat ce era şi el cuprins în programul pe care-l desfăşura M. F. Odată l-am întrebat despre ce fac ei acolo. Mi-a spus că vorbesc despre Dumnezeu, dar altfel decât o fac „pocăiţii”. Mi-a spus că se simte mai liniştit după ce stă de vorbă cu măicuţa aia. Mi-a spus că a venit şi un preot din libertate să-i spovedească, şi că s-a simţit mult mai liniştit după ce s-a spovedit. Mă gândeam „oare despre ce vorbeşte ăsta?”, eu cred că m-am spovedit prin clasa a 4-a, dacă asta s-a întâmplat atunci, până să mă spovedesc în penitenciar. Mă tot gândeam la „liniştea” despre care vorbea acel băiat. Era perioada în care începusem să mă simt rău, să mă tem de moarte. După ce a trecut anul, am fost la Biserică, la slujba ce se face la sărbătoarea Botezului Domnului. A doua zi ne-a dus doamna educatoare din nou, şi atunci a fost tot un fel de predică. Atunci am auzit de Sfânta Taină a Spovedaniei, curăţă sufletul, iartă păcatele, izbăveşte de boli. M-am gândit că poate mă voi vindeca dacă mă voi spovedi. Dar habar nu aveam cum să mă spovedesc, nu ştiam nimic despre această Taină. "Eu ce trebuie să fac?" gândeam în sinea mea, cum să mă spovedesc? După ce m-am spovedit aşa cum am înţeles eu că se face din Îndreptarul de spovedanie, a urmat o perioadă şi mai "neagră" decât cea de mai înainte. Mi-a fost ruşine să spovedesc unele păcate. Da, astfel a lucrat Bunul Dumnezeu. În disperarea mea, n-am mai putut rezista, am cerut ajutorul doamnei educatoare, dar mi-a fost ruşine să-i zic despre adevăratele mele frământări. Şi nici nu cred că m-ar fi ajutat prea mult dacă i-aş fi zis că îmi este frică de faptul că poate mor în clipa următoare.

Tot ea a hotărât să-i spun despre problemele mele şi Maicii F. Dar n-am îndrăznit să-i spun nici ei adevăratele temeri.

Acum nu mă mai tem chiar aşa, când o să mor, nu-i după mine, nu pot decât să-mi pun nădejdea în mila Domnului Iisus Hristos, împlinind voia Lui.

Am uitat să vă întreb ceva data trecută, de fapt să vă rog dacă aveţi vreun „material”, vreo carte, sau ceva asemănător despre viaţa Sfintei Paraschiva de la Iaşi.

Închei aici mica mea scrisoare dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine . Aştept cu mare bucurie ziua de marţi, când cu voia Domnului veţi putea veni până aici.

I.

Dragă I.,

Craiova, 19 mai 2005
Sunt tare bucuroasă atunci când îmi scrii şi primesc mărturie că viaţa ta se aşează armonios în voia lui Dumnezeu.

Mă bucur mult când văd cum lucrează Dumnezeu cu tine şi cum lucrezi tu cu El. Este un dar pe care mi-l face Dumnezeu pentru că nu este pentru mine mai mare bucurie decât aceea de a vedea că un suflet, o icoană vie a lui Dumnezeu, se trezeşte din coşmarul vieţii fără Dumnezeu şi se întoarce ACASĂ.

Sunt bucuroasa şi-I mulţumesc Domnului pentru minunea făcută cu tine. Aveai nevoie de aceasta minune, ca să ajungi mai repede în libertate şi să lucrezi la realizarea chemării tale pe acest pământ: ca să te bucuri, să ne bucurăm împreuna cu toţi cei dragi în Domnul când ne vom naşte ACOLO.

Ce anume vei face, concret, e mai puţin important. Important este CUM vei face. Mi-ar fi plăcut să fii grădinar, pentru că eu grădinar ar fi trebuit să fiu. Nici nu-ţi închipui cât sunt de fericită când simt pământul în mâini. Apoi, am avut cândva un gând, că Domnul voieşte să lucreze prin tine ca să-i ajute şi pe alţi tineri să-şi afle Calea spre Bucurie. De aceea îţi spuneam că, poate, vei face psihologie… Dar să avem răbdare. Deocamdată trebuie să lucrezi serios şi bărbăteşte la dobândirea deprinderii de a face totul cu Domnul, de a te birui pe tine, de a fi puternic în faţa ispitei, a fricii, a durerii. Să poţi primi şi păstra harul întreg pentru a trăi deplin Bucuria care nu mai depinde de nimic din cele din jur.

Sunt impresionată de faptul că sesizezi „lecţiile” pe care ţi le dă Domnul, mai ales aceea cu judecarea celorlalţi şi sunt tare fericită că înţelegi şi lupţi cu obişnuinţa. Ştii că se spune: „obişnuinţa este a doua natură”, de fapt firea noastră căzută. Şi nu e uşor sa ne des-obişnuim. E nevoie să murim efectiv acelui fel de a reacţiona pentru a fi vii, originali, adecvaţi clipei şi cerinţelor ei şi ale Domnului.

Desigur, trebuie să ai grijă să nu te doboare slava deşartă şi mândria. Dar dacă vei păstra mereu în amintire „ce ai făcut” tu, deşi erai sănătos mintal şi bine crescut de părinţi, (e o metodă pe care o folosesc şi eu, pentru că fiecare om are ceva de care îi este foarte ruşine şi astfel se poate smeri), apoi, dacă sesizezi că TOT ce facem bun e dar de la Domnul, nu mai avem de ce să ne mândrim. Când cineva mă laudă, repede mă rog, Doamne, apară-mă să nu mă mândresc, să nu uit că Tu le faci pe toate, şi Îi mulţumesc pentru faptul de a-mi fi dat atâtea daruri. Şi scap.

Dragă I., te rog mult să-mi mai scrii tot ce simţi şi îţi aminteşti despre perioada ta de rătăcire, despre semnalele pe care le primeai că nu „e bine” şi despre relaţia ta cu Dumnezeu acum. Aceste mărturii îi vor ajuta pe cei care acum sunt unde erai tu când ai căzut… Roagă-te ca Domnul să te lumineze ca să poţi mărturisi şi să le fii de folos. Ce te-ar fi ajutat pe tine atunci?

Cu dragoste în Domnul,

Maica Siluana

Craiova, 22.05.2005

Maică Siluana,

Pentru început vreau să vă dau o veste cam proastă, mă gândesc eu. Dacă vă amintiţi, în urmă cu aproximativ două luni mi-aţi dat o carte scrisă de Părintele Savatie. V-am spus că am împrumutat-o unui om s-o citească şi el. Acesta era în cameră cu mine, dar în ziua în care i-am dat-o eu am fost mutat în camera de unde venisem. Acest om a fost transferat pe spitalul Penitenciarului Colibaşi iar după ce s-a întors mi-a spus că a uitat cartea acolo, la un altul. Vă rog să mă iertaţi. Am vrut să vă spun lucrul acesta de când l-am aflat, dar am tot uitat. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine.

Maică, aş vrea să vă întreb despre “poftă”. Vă dau un exemplu ca să mă fac înţeles. Să zicem că aş vrea să mănânc şi am în faţă două feluri de mâncare din care unul arată mai vrednic de dorit. Dacă zic „gust un pic”, mănânc din el cu cumpătare, nu-i tot satisfacere a poftei? Deci, vă întreb eu, dacă la vremea mesei am posibilitatea de a alege între a mânca ceva care mie îmi place mai mult şi totodată cumpătat, sau felul de mâncare care nu-mi place, desigur tot cumpătat, este vreo diferenţă între cele două? Sau ceea ce vă întreb eu este o mare prostie?

Mă gândeam la ajutorul pe care îl pot oferi eu aproapelui meu. Nu de puţine ori se întâmplă ca cel pe care am vrea să-l ajutăm să nu înţeleagă acest lucru. Nu că pe mine m-ar deranja vreun eventual reproş din partea lui, dar poate felul în care l-am ajutat n-a fost bun. Poate de pe urma ajutorului oferit are parte de ceva neplăcut sau poate doar intenţia contează, gândul cu care îl ajutăm dacă îi vrem într-adevăr binele. Sau îl ajutăm pentru a primi ajutorul lui mai târziu sau vreo răsplată din partea cuiva. Sau trebuie ca mai întâi să aştept să văd dacă acela are nevoie de ajutorul meu şi dacă eu sunt în stare să-l ajut.

Maică, dacă eu mă gândesc că un anumit “lucru” ar fi bun pentru mine (bun pentru drumul spre Dumnezeu) şi aş putea printr-un mod sau altul să-l “obţin”, ar trebui să încerc să-l “iau” sau să aştept ca Dumnezeu să mi-l ofere? Mă gândesc că El ştie ce-i mai bine pentru mine şi poate ar trebui să aştept să-l “primesc” de la El.

Spuneaţi că gândurile bune de la Dumnezeu când vin în mintea noastră vin ca o căldură, ca o linişte. Asta ar însemna că e voia Lui. Dar dacă eu îmi imaginez sau mă gândesc: “fac lucrul cutare”, poate să se prefacă diavolul ca fiind Dumnezeu?

În continuare am să vă mai povestesc câte ceva din trecutul meu.

Şi în Penitenciarul Codlea, şi în Penitenciarul Jilava şi aici, cred că prin toate penitenciarele, pe pereţii coridoarelor sunt afişate tot felul de “maxime”, nici nu ştiu cum le zice. Vorbe pe care le-au spus “marii” înţelepţi ai lumii, de genul: “Libertatea şi viaţa sunt bunurile cele mai de preţ ale omului”; “Deşteptul învaţă din greşelile altora”, tot felul din acestea. Dar din toate unul mi s-a părut mai interesant, cel din biroul doamnei educatoare: „Îţi dau un ban dacă-mi spui unde-i Dumnezeu, şi eu doi, dacă-mi spui unde nu este”. De fiecare dată când citeam acel afiş cădeam pe gânduri. Am şi discutat cu doamna educatoare despre acea zicală. Mă întreba dânsa dacă îmi dau seama ce vrea să zică. “Dacă Dumnezeu este peste tot, mă întrebam eu, de ce nu-L văd sau cum L-aş putea vedea?”

Mă gândeam într-o seară la liniştea de acasă, mă refer la liniştea care mă cuprindea când mă puneam seara în pat. În acele momente nu-mi mai păsa de nimic. Toate gândurile parcă dispăreau, rămâneam parcă singur.

În comparaţie cu prima noapte în Penitenciar, care a fost un uragan, acele nopţi liniştite, amintirea lor, îmi creează un dor nebun de casă. Dar în imaginaţia mea mă gândeam că după toate astea câte au trecut şi câte vor trece poate nu voi mai găsi aceeaşi “linişte”.

Dar acum, în comparaţie cu serile de mai înainte, nopţile sunt mult mai liniştite. Ziua e cam furtunoasă, dar gândul că toate le rânduieşte Dumnezeu mă întăreşte, îmi dă răbdare. Uneori sunt chiar la limită, aproape că nu mai pot, mă “leg” de “Doamne Iisuse Hristoase...” şi parcă îmi mai dă un strop de nădejde, răbdare, mă ajută un pic să rezist. Spre seară, încetează “furtuna” iar noaptea, după ce zic rugăciunile, vine o linişte şi mă culc liniştit.

Mă gândeam la Abel şi Cain, şi la “păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l”. Gândesc eu că atunci când Cain a greşit, a avut o intenţie bună: să-I aducă lui Dumnezeu jertfă. Că Domnul Dumnezeu nu a căutat spre ale lui (dacă într-adevăr a greşit cu ceva Cain) probabil a vrut să-i arate lui Cain neputinţa sa, că în ciuda faptului că el a avut o intenţie bună, nu a putut face ceea ce şi-a propus. Abel, în afara faptului că avea alt fel de jertfă (ceea ce nu cred că a contat) n-a făcut nimic în plus faţă de fratele său. Gândul, intenţia de a-i aduce lui Dumnezeu jertfă l-au avut amândoi, deci nici unul dintre ei n-a fost mai vrednic în faţa Domnului Dumnezeu decât celălalt. Că Domnul Dumnezeu a “căutat” la Abel, asta e treaba Lui. “Olarul face ce vrea cu vasele Lui”, dar nu înseamnă că Abel a fost mai presus de fratele său (poate era mai smerit) sau Cain mai prejos în faţa lui Dumnezeu. Cred că a fost o lecţie de smerenie (sau smerire) pe care Cain dacă o accepta, biruia păcatul. N-a fost după Cain, după voia lui ca jertfa să ajungă la Domnul Dumnezeu, ci Domnul Dumnezeu a primit-o după cum a voit că doar jertfa era tot a Lui. Probabil tot ce primim, primim în dar, iar darul vine după cum vrea Cel ce dăruieşte. Din moment ce vrem să împlinim cu toată puterea noastră poruncile, dar nu izbutim deoarece singuri nu putem şi ne dăm seama de neputinţa noastră (sau ne este arătată) atunci cred că ar fi bine primită o “jertfă” pe care ştim că nu o putem duce aşa cum se cere, dar cu mare nădejde în mila Domnului Dumnezeu că va fi primită. Darul nu-i o recompensă, o plată, cred că plata vrednică de fapta omului care-i călcător de lege, este osânda. Darul e din dragoste, din iubire.

Eu am călcat legea lumii, dar tata tot îmi mai trimite, din dragoste, câte un pachet, că lucrul vrednic de plată (pachet) în faţa lui nu am făcut. Mă gândesc că şi Tatăl Ceresc îmi trimite, tot din dragoste, toate câte-mi vin, spre binele meu, spre a mă îndrepta spre viaţă, pentru că plata pentru faptele mele, după Lege, este osânda. De aceea, nu după Lege voi fi judecat, ci după credinţă, credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Sâmbătă a fost o zi liniştită, a fost ca în ziua Învierii, ca în acea Duminică. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată cu ocazia aniversării zilei de nume. Nimeni din cameră nu ştie că mă numesc … şi am considerat că-i mai bine aşa, am primit mult mai mult decât “La mulţi ani” şi cine ştie ce oarecare “atenţie” din partea vreunuia. Am citit toată ziua. De dimineaţa am citit Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, iar după masă am citit din Cele mai frumoase 153 de istorisiri adunate de la Sfinţii Părinţi. Seara a fost un pic mai “altfel”.

Într-o zi, era o emisiune la televizor şi era volumul dat la maxim. Era o emisiune cu temă sexuală Sunt virgină, dar mă tratez. Încercam să ignor vorbele pe care le spuneau invitaţii, dar n-am reuşit. Dar într-un fel mă bucur de acest fapt pentru că mi-a amintit de lumea de unde vin şi eu. Cei din cameră se amuzau foarte tare de discuţiile pe care le purtau invitaţii. Din discuţiile lor am înţeles că una dintre invitate avea doar 16 ani şi era implicată într-o aventură în toată regula. M-am gândit atunci că nu este singura cu astfel de probleme şi m-a întristat modul ei de a gândi la vârsta ei de copil. ”Dar unde s-a înmulţit păcatul va prisosi Harul”, mi-am zis. Dacă Domnul m-a adus şi pe mine la adevărata credinţă, fiind un tâlhar, dar pe acea copilă! Mă tot gândeam la viaţa de afară, la “zgomotul” oraşului, la fostul meu mod de “viaţă”, cât de păcătos am fost, nu că acum aş fi sfânt, dar mă chinui să nu mai fac ce am făcut.

Îmi spune un băiat într-o zi că dacă eşti cinstit şi-ţi vezi de treabă îţi ajută Dumnezeu. I-am zis că normal că-ţi ajută, ajută pe oricine, dar dacă tu-i ceri lui Dumnezeu fără ca să faci ce-ţi zice, oare-ţi dă? (întrebarea asta am furat-o de la Pr. Savatie). Acel băiat a început cu tot felul de scuze, şi “scopul scuză mijloacele”. Mă gândeam că oricât aş fi încercat eu să îi explic că nu-i aşa, n-aş fi făcut nici o treabă. Mă gândeam că mai întâi ar trebui omorâtă mândria, orgoliul de a fi sfătuit de un prost. Numai Dumnezeu poate lucra acolo şi o va face când va veni timpul. Poate-şi va aminti o dată de mine cum stăteam şi citeam toată ziua din cărţile sfinte şi atunci va căuta şi el o Biblie. Sau poate chiar va deveni un păstor al turmei lui Hristos.

Dacă nu primeşti când ceri de la unul iar mai târziu acelaşi vine şi cere de la tine şi tu îi dai, la închisoare (şi cred că şi afară) eşti considerat prost. Dacă vineri observă cineva că nu stai la rând la masă şi îşi dă seama mai târziu că ţii post şi citeşti din Biblie zice că te-a înnebunit puşcăria. Alţii mai “veseli”, care nu cred că eşti pocăit (de altfel cuvântul “pocăit” aici înseamnă să nu fumezi, să nu înjuri şi să citeşti din Biblie), ci te consideră un impostor zic: “bă..., am venit la puşcărie să mă pocăiesc?”. Mulţi cred că mă dau pocăit pentru interes, pentru avantaje. Unul mi-a zis într-o zi că atunci când voi ieşi afară şi-mi va veni în faţă vreo fată voi uita şi de Dumnezeu şi de tot. La toate acele acuzaţii, batjocoriri, uneori înjurături, mă bucuram. Mă gândeam că ăsta-i semn bun că sunt pe Cale, pe calea spre Viaţă. Cât despre fete, îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a rezolvat cât de cât această problemă.

Mă tot gândeam ce să-i scriu bunicii mele şi nu prea mi-au venit idei. Mă gândeam să merg la ea după ce mă voi libera şi să stau cel puţin o perioadă de vreo două săptămâni. Atunci aş putea să-i explic mult mai multe despre absenţa mea.

Mă gândeam la reacţia pe care o va avea sora mea când îşi va da seama că postesc, că de celelalte nu cred că se vor “prinde”, ştiind “legătura” mea cu Biserica pe care o aveam înainte şi comportamentul meu. Mama nu cred că va fi chiar aşa surprinsă, ea chiar mă îndemna ca noaptea şi dimineaţa să mă rog. Tata cred că se va gândi că poate în urma celor petrecute şi lipsa comunicării dintre noi (eu şi familia) mi-a afectat în vreun fel psihicul, modul de a gândi raţional. Dar cred totuşi că şi el mă va înţelege, şi poate, cu ajutorul lui Dumnezeu poate-l fac să se lase de băut, în cazul în care încă mai bea. Când eram afară se scuza că-i dă putere la muncă, dar tot timpul aproape venea ameţit şi vesel. Alteori prea “vesel” şi cu chef de ceartă, dar nu era deloc violent. Nu prea m-a bătut tata când eram mic, uneori chiar îmi lua apărarea. Uneori îl înţelegeam pe tata. Din câte mi-a povestit el, a avut o copilărie neplăcută. Tatăl lui era foarte sever şi-i cam bătea pe toţi fraţii. El vroia să ne ofere de toate şi cred că era cam supărat într-un fel pe viaţă. Cunosc şi eu toleranţa şi pasivitatea pe care ţi-o dă alcoolul, “lipsa de interes” pentru tot. Dar dorinţa asta de “lipsă de interes”, de fugă de griji care într-un fel e o durere provocată de greutăţile zilei devine dependenţă, pentru că a nu-ţi mai păsa, a fi indiferent în faţa viitorului poate crea o falsă stare de siguranţă în vaporii alcoolului. Eu mai puţin decât tata (când îmi reveneam din acea transă) îmi doream iar să fiu sigur de ziua de mâine. Eu nu aveam copii de crescut, rate la bancă, grijile lumii într-un cuvânt. Dar până nu-şi va da seama că grijile vor rămâne şi numai el se “ascunde” nu se poate face nimic decât să mă rog la Dumnezeu împreună cu mama, cred că şi ea o face. Şi cred că la vremea potrivită Bunul Dumnezeu îi va zice şi lui tata: “Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă!”

Aştept cu mare bucurie ziua în care voi păşi şi eu într-o mânăstire. Mă gândeam să trec pe la una care o fi în drumul meu când mă voi libera. Zicea sora mea că vine să mă aştepte împreună cu prietenul ei care are maşină. Cine ştie, după voia Domnului voi face şi lucrul acesta.

Închei aici mica mea scrisoare dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă aştept cu mare dor şi bucurie!

P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie.

I.