Întoarcerea fiului risipitor - Mărturiile unui deţinut - Partea III

Versiune tiparTrimite unui prieten

Partea III

Craiova, 02.04.2005

Maică Siluana,

Îmi cer iertare pentru întârzierea cu care vă scriu, dar nu cred că am vreo scuză. În ultimele zile nu prea am fost în stare de nimic, nu m-am simţit prea bine, n-am fost în stare să-mi pun gândurile pe foaie.

Joi a fost ce mai „grea” zi, cred că am fost la limita răbdării. Mi-a venit un gând că poate ar fi trebuit să nu mai ţin postul, că poate n-ar trebui să postesc chiar aşa. Şi în felul acesta mi-au venit în minte tot felul de gânduri contradictorii, tot felul de îndoieli. Dar mi-am amintit de poveţele părintelui Iosif Gheron din Scrisoare către un pustnic isihast, că numai diavolul aduce astfel de gânduri. M-au ajutat un pic poveţele părintelui, dar mi-au venit altfel de gânduri: „Dacă sunt bolnav şi nu pot ţine postul? Dacă în felul ăsta o să mă îmbolnăvesc mai rău?” Şi în felul ăsta ajunsesem în pragul disperării. Mă simţeam mai rău decât marţi, gândurile o luaseră razna, toate aveau sens negativ. Tot ce-am putut să mai fac a fost să închid ochii şi să zic Doamne Iisuse Hristoase ... Spre seară mă liniştisem un pic după care am citit Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După ce l-am terminat de citit mă liniştisem mult mai mult. Din curiozitate m-am uitat şi peste celelalte acatiste. Am ajuns şi la Acatistul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon şi citind „Povăţuirea” mi-am adus aminte de Sfântul Maslu. Mă gândeam că eu aici în închisoare n-am posibilitatea de a fi părtaşul unei asemenea Taine, Taina Sfântului Maslul.

Vineri dimineaţa eram la plimbare când au venit preoţii şi acele doamne. Am crezut că sunt de la Oastea Domnului. Jucam fotbal când a venit mascatul să ne întrebe cine vrea să meargă la Biserică. Cred că ne-a întrebat în felul ăsta, adică la Biserică şi nu în club, deoarece toţi care erau acolo la plimbare au văzut că în club au fost aduse şi femeile deţinute. Mulţi dintre ei, majoritatea cred, au avut nişte reacţii chiar grosolane însoţite de înjurături când le-au văzut. M-am gândit că m-aş putea odihni ascultând predicile celor ce-i văzusem intrând în club.

A durat ceva timp până s-au strâns 16 inşi de pe toată secţia deoarece nu prea au vrut să meargă la Biserică. Când am intrat în club m-am mirat văzând atâta lume. După ce mi-am dat seama că în club erau 3 – 4 preoţi m-am uitat pe calendarul acela pe care mi l-aţi dat dumneavoastră, crezând că nu am observat când m-am uitat în el, că în ziua respectivă ar fi fost sărbătoare. De altfel, ştiam că de 1 aprilie nu este nici o sărbătoare mare. Mama e născută pe 1 aprilie. După ce a venit acel Părinte (sincer, nu ştiu cine este) mi-am dat seama cât de importantă este “adunarea” din acea zi. Când l-am văzut intrând în sală, m-am gândit că acesta este un sfânt ca aceia despre care am citit în cartea Cele mai frumoase 153 de istorisiri adunate de la Sfinţii Părinţi. Mare mi-a fost bucuria când mi-am dat seama că de fapt iau parte la Taina Sfântului Maslu. Mai ales că era şi un Sfânt între preoţi.

În continuare am să vă mai povestesc ce am mai făcut în timpul ce s-a scurs de când am fost arestat şi până acum.

Pe arest mi-a fost foarte greu, era o cameră foarte mică, un fel de subsol. Geamurile începeau de la nivelul solului, aveau o înălţime de aproximativ 1 m. A trecut cam greu timpul în acea lună. Toată ziua stăteam şi mă gândeam la ceea ce făcusem şi nu prea îmi venea să cred că am fost arestat. Mă gândeam la părinţii mei, ce simţeau ei, cum mă priveau pe mine. Din câte am auzit, reportajul de la televizor şi ziarele n-au fost deloc blânde. Mă gândeam cât de supăraţi trebuie să fie pe mine, mă gândeam că poate îşi reproşează unul altuia că poate din vina lor s-a ajuns să fiu arestat. Ei habar nu aveau de viaţa pe care o duceam eu dincolo de poartă. Sora mea într-adevăr, bănuia ceva, dar nu mă credea în stare de aşa ceva.

În aceeaşi cameră mai era un băiat cam de vârsta mea, era arestat pentru mai multe furturi. Împreună cu el am hotărât să evadăm. Am făcut rost de o bucată de tablă oţelită de la o brichetă cu care începusem să tai primul rând de gratii. Era cam ruginită, dar nu am apucat să tăiem prea mult pentru că ne-a găsit tabla în urma percheziţiei, cu toate că era mică. Eram foarte neliniştit, mă gândeam la ce se va întâmpla cu mine, cât voi fi condamnat, pe unde îmi voi petrece următorii doi ani. Minimul de pedeapsă este de 3,5 ani pentru minori (la tâlhărie) iar pentru a putea fi eliberat condiţionat trebuie să execut 2/3 din pedeapsă, adică doi ani şi patru luni. La început, un an mi s-a părut îngrozitor de mult. Anchetatorul care m-a arestat şi m-a anchetat mă scotea în birou la el când veneam mama să mă vadă. Din câte am înţeles tata lucrase pe la el sau îl ajutase cu ceva materiale. Mama plângea mereu când mă vedea cu cătuşele pe mână. Mi se rupea inima când o vedeam că plânge. Încercam să mă abţin să nu plâng şi eu, dar nu reuşeam tot timpul.

Cât am stat pe arest mi-a adus mama să citesc nişte cărţi printre care şi Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. Am trăit neliniştea acelui tânăr în zilele acelea. Într-o noapte am avut un coşmar legat de tema acelei cărţi. Omorâsem o colegă de clasă, după care tot visul se transformase într-o continuă fugă. M-am trezit în toiul nopţii, dar acea stare a continuat să mă “apese”. Nu era ca acasă, când mă trezeam dintr-un vis urât sau coşmar, mă linişteam.

După aproximativ 15 zile am fost dus la Institutul de Medicină Legală pentru a stabili dacă aveam discernământ în timpul săvârşirii faptei. În drum spre I.M.L., la un semafor, mi s-au deschis cătuşele din greşeală (mă jucam cu ele învârtindu-le pe mâini), eram singur în spatele maşinii. Poliţiştii nu observaseră, iar primul gând a fost să deschid uşa şi să fug. După aceea mi-au dispărut toate “visele” acelea de “fugar”, mă gândeam că nu am unde să fug iar acasă nu mă pot duce. Mi-am prins cătuşa înapoi pe mână. Atunci m-am simţit pentru prima oară vinovat de ceea ce făcusem.

După o lună de zile dosarul meu era gata de judecat. Am fost pe 15.06.2002 prezentat judecătoriei pentru prelungirea mandatului de arestare. În aceeaşi zi am fost transferat în Penitenciar. Am plecat împreună cu trei inşi, am fost transportaţi cu o dubă fără geamuri. Mă simţeam de parcă aş fi fost dus la capătul pământului, în pustie, izolat de restul lumii. Mi-era teamă şi mă gândeam la ce se va întâmpla cu mine. Când am coborât din dubă nu prea am avut timp să mă uit în jurul meu, dar îmi amintesc că în spatele meu era o poartă imensă, la fel şi zidurile erau foarte înalte. Cu toate că afară era o zi frumoasă de vară mie mi s-a părut foarte sinistru ce vedeam. Nu am avut voie să intru cu pantaloni în penitenciar iar când am văzut zeghile ce urma să le port m-am îngrozit. După ce am stat vreo două ore în filtru am fost conduşi spre camerele de detenţie. Am mers de-a lungul unei alei de aproximativ 100 m. Această alee era pe lângă blocul de detenţie iar pe la geamuri se adunaseră o grămadă de feţe întunecate. Fiecare ţipa şi înjura cât putea de tare. Mi se făcuse pielea ca de găină, mă gândeam că poate va trebui să “înfrunt” pe vreunul din cei pe care-i văzusem pe geam. Când am intrat pe holul principal mă lovise un damf de motorină amestecat cu un miros specific lucrurilor vechi. Inima îi bătea parcă tot mai tare. Cu cât înaintam pe coridor parcă tot mai mult mi se părea că se întunecă totul în jurul meu. Uşile erau foarte masive, aveau trei zăvoare şi fiecare câte un lacăt pe măsură. Când s-a deschis uşa, zdrăngănitura zăvoarelor îmi provocase un ţiuit, era singurul zgomot ce putea tulbura liniştea de pe hol. Când s-a deschis uşa am simţit că parcă trebuia să mă duc la spânzurat, într-un loc de unde nu mă mai puteam întoarce. N-aveam încotro. Trebuia să intru, dar eram foarte speriat. După ce s-a închis uşa în spatele meu parcă toţi cei ce se adunaseră în jurul nostru (mai eram cu un băiat) păreau mai mari decât îi văzusem prima oară. Teama continua să-mi apese pe inimă. Parcă şi acum simt ce am simţit atunci, dacă închid ochii parcă sunt exact acolo. Am recunoscut două feţe din mulţime dar din cauza emoţiilor nu mai ştiam cine erau, de unde-i cunoşteam.

În cameră erau numai tineri ce aveau sub 18 ani, minori dar şef de cameră era un băiat la vreo 28 ani. L-am recunoscut şi pe el … Băiatul acesta era arestat de mult timp, încă de când eu eram copil. Dar i-am explicat de unde îl cunosc, după care şi-a amintit de mine...

Pe geamul camerei nu se vedea decât un zid înalt de aproape 3 metrii care era prelungit cu sârmă ghimpată. Dar până la zidul de beton, în faţa acestuia mai era un zid de sârmă ghimpată.

În ziua aceea nu am mâncat nimic, eram cu gândul numai acasă, eram foarte neliniştit. Seara am adormit foarte greu, visasem ceva de pe acasă. Când m-am trezit parcă mă trezisem într-un alt vis, într-un vis urât. Lumina albă a neonului îmi bătea drept în ochi. Pentru câteva clipe uitasem unde mă aflam. Am văzut gratiile geamurilor şi priveliştea de dincolo de geam, după care mi-am amintit. Atunci parcă mi-a fost mai greu, îmi venea să ţip, să plâng, nu mai aveam chef de nimic, parcă nici de viaţă. Mi-am regăsit liniştea pentru 5 minute într-o ţigară iar poftă de mâncare nu aveam. În ziua aceea am scris prima scrisoare acasă în care le-am cerut iertare pentru tot ce le făcusem.

Pe la ora 15.00 ne-a scos la plimbare între patru ziduri foarte înalte deasupra căruia se vedea un cer foarte senin. Începusem să mă gândesc iar la părinţii mei, la ce făcusem, mă gândeam de ce am ajuns în acea situaţie. Nu ştiam pe cine să dau vina, care erau vinovaţi, părinţii mei că n-au avut grijă de mine, societatea săracă în care trăim, anturajul, prietenii, mă gândeam la toate astea şi nu ştiam pe cine să învinovăţesc. M-am gândit că poate eu sunt vinovat. Atunci mi-a dat seamă că acel “mie nu mi se poate întâmpla” nu mai există şi că poate nici n-a existat.

Mi-a fost foarte greu în primele două – trei săptămâni. După câteva zile a venit mama la mine. Deţinuţii erau aduşi înainte vizitatorilor în sala de vizită. Când am văzut-o pe mama intrând în sală mai că izbucnisem în plâns. S-a aşezat în faţa mea şi primul lucru care mi l-a zis a fost: “Vezi unde ai ajuns?”, după care a început să plângă. Mi s-a rupt inima atunci, începusem să lăcrimez şi eu. Încercam să mă abţin dar parcă n-am mai putut. Nu mai puteam, îmi venea parcă s-o implor să mă ia de acolo, îmi venea să-i zic cât de rău este în locul acela. Dar m-am gândit că i-aş face mai mult rău. Am încercat s-o consolez, i-am spus că e mai bine ca pe arest. Am minţit-o mult atunci. Dar niciodată nu le-am spus cum mă simt cu adevărat sau care sunt condiţiile de după gratii.

În afară de dumneavoastră nimănui nu i-am spus ce am cu adevărat „pe inimă”. V-am simţit „aproape” (dacă ăsta e cuvântul potrivit). Îmi este greu să vorbesc, nu din cauza dumneavoastră, ci din cauza celorlalţi… Dar o să mă străduiesc să trec şi peste astea.

Maică, vă rog foarte mult să-mi aduceţi şi mie un îndreptar de spovedanie. Partea cu “am păcătuit de mai multe ori” am aflat-o de-abia a doua oară când m-am spovedit. Dar o să vă spun mai multe despre astea când o să veniţi aici.

Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă urez multă sănătate, vă aştept cu nerăbdare.

I.

Craiova, 04. 2005

Maică Siluana,

Am să încerc să vă povestesc cât mai bine tot ce-mi amintesc de când am fost arestat.

În luna iulie 2002 am fost condamnat în prima instanţă la pedeapsa de 7 ani. Într-o zi a venit avocatul împreună cu prietenul surorii mele (căci prin intermediul acestuia l-au angajat pe avocat) la mine în penitenciar. Am fost surprins de vizita lor. Aveam mari emoţii deoarece mă aşteptam să-mi vină pronunţarea de la tribunal. Când mi-a spus avocatul ce pedeapsă am luat, atunci pe loc parcă nu-mi păsa, parcă nu mă interesa, nu realizam cred ce-mi explica el. După ce am ajuns în cameră începusem să mă gândesc mai bine, începeam să-mi dau seama că următorii 4 ani şi 8 luni (căci atâta ar fi trebuit să execut până la eliberarea condiţionată dintr-o pedeapsă de 7 ani) îi voi petrece în închisoare.

Cu cât mă gândeam mai mult cu atât realizam mai “tare” că următorii 5 ani (zi de zi) îi voi petrece după gratii, parcă tot mai mult simţeam o apăsare, o stare “grea”, mă cuprindea disperarea. Aveam impresia că cinci ani nu vor mai trece niciodată. Îmi zbura gândul numai acasă şi odată cu acest gând venea şi acea stare de regret, de părere de rău în care ştii că nu se mai poate schimba nimic. Încercam să “fug” de acea stare prin ţigări, cafea, jocuri, încercam să mă împotrivesc, să nu mă mai gândesc la “ea”. Dar tot nu puteam scăpa în totalitate. Noaptea când încercam să adorm îmi veneau în minte tot felul de gânduri. Mă gândeam la mama, “Oare ea cum se simte? Oare câte griji şi-o face?”, mă gândeam la tata care muncea de dimineaţa până seara pentru a putea plăti avocatul, pentru a mă căuta şi pe mine la închisoare. Seara nu mai puteam să mă “ţin tare”, nu mai aveam “putere” să fiu “băiatu' de cartier” pe care încercam să-l arăt celorlalţi ce erau cu mine în cameră. Câteodată mă apuca şi plânsul, mă întristam foarte tare. Dimineaţa, aproape de fiecare dată mă trezeam într-o stare “grea”, mă “apăsa” pe inimă, parcă mă măcinau toate ce erau în jur. Gratiile de la fereastră, zidurile care înconjurau închisoarea, uşa din fier care părea foarte masivă, toate acestea mă trimiteau într-o stare deprimantă, tristă, “grea”. În fiecare dimineaţă când mă trezeam primul lucru pe care-l făceam, era să-mi aprind o ţigară. Credeam eu că mă calmează şi acest lucru devenise un obicei de fiecare dată când mă trezeam din somn. Câteodată parcă tot nu-mi venea să cred că sunt arestat, se întâmpla când visam cu ochii deschişi, când încercam să-mi imaginez tot felul de scenarii iar când mă “trezeam” parcă mă lovea realitatea de care încercam să fug.

Când a venit mama la vizită (după ce aflasem condamnarea de 7 ani) era foarte tristă, încerca să mă consoleze, să mă încurajeze faptul că mai există căi juridice de atac la această pronunţare şi tot felul de gânduri de acest gen. Plângea şi parcă era mai disperată decât mine în acel moment şi cred că făcea acelaşi lucru, încerca să “fugă” şi ea de realitate.

În fiecare săptămână primesc câte 3 – 4 scrisori… Într-un fel mă bucurau aceste scrisori, mă încurajau, simţeam că încă nu m-a uitat toată lumea şi parcă prin acele scrisori mă apropiam de casă. Da' mă şi întristau deoarece sora mea îmi povestea cum e prin oraş, cum e la mare, cum e pe la ţară, iar X îmi “spunea” cât de mult m-a iubit şi cât de rău îi pare că s-a terminat relaţia noastră în felu' în care s-a terminat.

În camera în care eram eu, şeful de cameră era major, avea în jur de 28 – 30 de ani. Nu ne dădea voie să jucăm jocuri de noroc, nu ne lăsa să ne batem sau să-i silim pe alţii sau să-i înşelăm pe cei care veneau noi. Era un om bun, nu profita de pe urma noastră cu nimic. După un timp a fost transferat în alt penitenciar iar şef de cameră a fost pus un băiat minor. Din acel moment liniştea camerei dispăruse, au apărut bătăile, scandalurile, nu mai era aceeaşi atmosferă.

Într-un timp veneau nişte oameni “creştini” nu ştiu ce fel de sectă erau şi am ieşit şi eu un timp. Cântam tot felul de cântece despre Iisus şi ne ţinea predică. Da' ce m-a impresionat atunci la acel predicator a fost faptul că el nu dorea şi nu intenţiona să ne convertească la religia lui, după cum spunea el. Dorea să ne ajute să ne întoarcem la Dumnezeu. Nu ştiu care era intenţia acelui om, dar când ne vorbea îl credeam şi doream să mă pocăiesc. Da' cum ajungeam în cameră uitam de tot ce zicea şi ne povestea acel bărbat. N-am fost de prea multe ori la acele predici.

Atunci habar nu aveam care-i diferenţa dintre ortodoxie şi credinţa lor. Nu că acum ştiu prea multe, da' acum sunt convins că numai Biserica Ortodoxă mă poate duce direct la Domnul Iisus Hristos.

După un timp am fost ales ca şef de cameră. Într-o seară nişte băieţi i-au întărâtat pe alţi doi ca să se bată. Eu priveam într-un fel nepăsător, mă gândeam că din moment ce s-a dat stingerea nu mai este treaba mea dacă se bat cei doi. Credeam că în cazul în care se va întâmpla ceva neplăcut, cel care era planton de noapte va fi tras la răspundere. Din păcate n-a fost aşa. Supraveghetorul de pe secţie auzise gălăgie în cameră, ceea ce l-a determinat să cheme grupa de intervenţie. La un moment dat m-am ridicat din pat cu intenţia de a privi mai bine “spectacolul” dintre cei doi care se băteau. Dintr-o dată s-a aprins lumina şi s-a deschis vizeta. Am încercat să mă ascund, da' n-am reuşit s-o fac la timp. Supraveghetorul m-a chemat la vizetă. Era foarte supărat şi împreună cu el mai erau vreo opt gardieni. M-am speriat foarte tare atunci a încercat să mă lovească dar m-am ferit la timp şi m-a şters doar în vârful nasului. Ne-a promis că dimineaţa vom fi pedepsiţi după legea lui. Atunci ne-am speriat toţi. Credeam că ne vor bătea pe toţi de dimineaţă când va primi cheile de la uşă. Nici unul n-a dormit în acea seară. Uitasem cu totul de “joaca” noastră de mai înainte. Auzisem de foarte multe cazuri de acest gen, de abuzuri, de rele tratamente aplicate deţinuţilor şi mai multe moduri de a se îndreptăţi supraveghetorii din penitenciare. Dimineaţa când s-a deschis uşa, simţeam cum îmi bătea inima până în urechi, eram foarte speriat şi ştiam că nu puteam să fug, nu aveam unde să mă ascund. Mă aşteptam să intre vreo doi-trei “gabori” şi să ne ia la bătaie. După ce s-a deschis uşa am observat că era doar supraveghetorul neînsoţit de nimeni. Atunci m-am calmat, parcă mi se luase o piatră de pe inimă.

N-am mai stat mult timp şef de cameră după care a fost adus ca responsabil de dormitor un alt major. Dar nici acesta nu a stat mult timp, a plecat de bună voie sau mai bine zis de nevoie. Nu se putea înţelege cu noi, îi lipsea acea autoritate faţă de noi. Când am împlinit vârsta de 18 ani am fost mutat într-o cameră de tineri ce aveau vârsta cuprinsă între 18 şi 21. Eram tensionat, neliniştit chiar, mă gândeam că poate acolo voi fi silit să fac lucruri pe care nu aş vrea să le fac, că poate voi fi bătut sau poate îmi vor lua lucrurile, hainele. Mă gândeam la tot ce-i mai rău. Cunoşteam câţiva băieţi ce locuiau în apropierea mea pe unii îi ştiam din şcoală, învăţasem în aceeaşi şcoală. Da' mă gândeam că poate nu voi putea nimeri cu ei în cameră, mă gândeam că poate voi fi repartizat în altă cameră. Am încercat să-mi ascund teama ce o aveam faţă de ceilalţi, nu vroiam să râdă de mine, vroiam să par dur. Da' de fapt cred că mai aveam un pic şi începeam să plâng.

Am fost dus pe altă secţie, cea mai mare secţie şi eram în faţa uşii, aşteptam să vină supraveghetorul să deschidă uşa. M-am îngrozit. Aproape că nici nu mai vroiam să intru în cameră. Parcă-mi deschisese poarta unei jungle. Paturile erau foarte vechi şi înalte până în tavan, pe jos erau nişte pături iar lumina era foarte slabă. Am intrat în cameră mai mult “împins” de vorbele supraveghetorului. Majoritatea celor ce erau în cameră eram mai mari decât mine şi la statură şi la ani. După ce i-am observat pe băieţii pe care-i cunoşteam mă mai liniştisem, dar acea stare de înstrăinare mă “apăsa” în continuare. N-am putut să mănânc nimic în acea zi. Seara am primit o scrisoare care venise cu întârziere deoarece nu mă găsise la camera în care am fost. Acea stare de singurătate parcă mă cuprindea şi mai mult după ce am citit scrisoarea. Era o felicitare de acasă şi de la nişte prieteni. Mesajul lui tata m-a făcut să plâng, suna ceva de genul: “Să ştii că tata te iubeşte orice-ar fi”. Gândurile mă înăbuşeau, mă gândeam că eu îmi fac majoratul la închisoare, că în loc să mă distrez cu prietenii stau la închisoare. Gândul îmi zbura spre casă şi mă gândeam ce veselie ar fi fost dacă eram acasă. Eram foarte trist, deprimat, mă simţeam foarte singur, ţigări nu aveam şi de data asta nu mai aveam unde să fug. Am adormit foarte greu în noaptea aceea. Dimineaţa m-am trezit foarte tulburat. Nu mai aveam chef de nimic. Afară ploua şi îmi era foarte foame, dar nu aveam nimic ce să mănânc. Mi-a fost ruşine să le cer celor pe care-i cunoşteam. Nu puteam să-mi iau gândul de la părinţi, mă gândeam numai acasă. Îmi era foarte greu, cu toate că pe unii în cunoşteam. Toţi mi se păreau străini. Ziua aceea a trecut foarte greu. Pâinea a venit de-abia la ora 15.00. Atunci am mâncat şi eu.

Seara a fost la fel: gânduri, tristeţe, singurătate, simţeam că timpul nu mai trece, mă gândeam că nu voi mai ieşi afară.

În ziua ce a urmat am ieşit la vizită, venise mama şi sora mea. Erau într-un fel vesele, încercau să-şi ascundă tristeţea. Mama nu a reuşit şi a început să plângă. Nu am putut să mă mai abţin nici eu pentru că mă durea să o văd pe mama plângând. Timpul cât a durat vizita parcă zburase, trecuse foarte repede. Când am ajuns în cameră starea aceea de singurătate mă cuprinsese din nou. Mi-a adus mama nişte prăjituri şi un tort. Le-am împărţit celorlalţi. Eu nu puteam mânca nimic, cu toate că eram nemâncat de două zile.

Maică, încerc să închei aici, dar nu înainte de a vă mulţumi din toată inima pentru tot ce faceţi pentru mine. Închei atât de repede deoarece nu mai am pe ce scrie deocamdată. Dar o să vă scriu imediat după ce voi face rost de foi.

P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie.

I.

Craiova, 10.04.2005

Maică Siluana,

După ce am citit Îndrumarul cel scris de Arhim Anastasious am rămas cu o nedumerire. Mă refer la faptul că în partea întâi a cărţii era o întrebare legată de porunca a III-a şi anume: „nu cumva n-ai îndeplinit făgăduinţa făcută lui Dumnezeu sau unui sfânt?” Această “făgăduinţă” ce înseamnă mai exact? O promisiune făcută lui Dumnezeu când Îi mulţumim şi încercăm să-I dăm „ceva” în schimb sau când Îi spunem: “Dă-mi Doamne <> iar eu voi face <>. Zic asta deoarece, în prima cerere, ar fi vorba de o promisiune “premeditată” iar în a doua cred că ar fi vorba de o făgăduinţă făcută aproape fără discernământ, la iuţeală, cum s-ar spune. Despre care ar fi vorba sau amândouă sunt la fel de “valoroase”? Sau are vreo “valoare” făgăduinţa noastră în faţa Domnului? Căci oricum împotriva voinţei Sale nu putem face.

În continuare am să vă povestesc câte ceva din trecutul meu.

Când eram mai mic (8 – 9 ani) îmi amintesc că de Crăciun am fost cu colindul la nişte vecini. Ba nu, a fost de revelion şi am fost cu Pluguşorul, dar nu asta contează. În casă era o atmosferă de sărbătoare, toţi eram veseli. Masa era plină de bunătăţi. Ţin minte şi acum că mama făcea şniţele iar mirosul se răspândise în toată casa. Pe la ora 22.00 am ieşit cu tata în curte pentru a aprinde focul pentru grătar. Afară era foarte frig încât am intrat amândoi în casă după scurt timp. La un moment dat se aude un ciocănit în uşa. Eu am crezut că-s vecinii noştri şi m-am dus repede şi am deschis uşa. Când am văzut cine era m-am speriat. La uşă era un bătrân într-un cojoc zdrenţuros şi cu un sac în spate pe care-l ţinea cu o mână iar în cealaltă mână avea o plasă. Avea capul descoperit, era chel dar avea o barbă foarte mare. Amuţisem, nu ştiam ce să mai zic. Imediat a apărut şi mama lângă mine. Bătrânul a salutat-o după care a rugat-o dacă are să-i dea şi lui ceva de mâncare. Mama l-a primit oarecum suspectându-l de ceva. Aşa am înţeles eu din privirea ei atunci. L-a întrebat dacă nu cumva l-a întâlnit (mama pe acel bătrân) în piaţa din apropierea gării. Acel bătrân a negat, a răspuns că îl confundă, dar mama nu l-a crezut. I-a spus că e sigură că nu se înşeală. A apărut şi tata şi a întrebat “care-i problema”, după care i-a spus mamei să-i dea ceva bătrânului. Au intrat amândoi în casă iar eu am rămas afară. M-am întristat foarte tare după ce mi-am dat seama că acel bătrân este un cerşetor şi că poate n-are nici unde să doarmă. Mă gândeam că el nu are unde să facă Revelionul, că poate nici Crăciunului nu a avut unde să-l facă. Mi s-a rupt inima atunci. Vroiam să-l ajut într-un fel, dar n-aveam cu ce. Mi-am amintit de banii pe care-i făcusem cu Pluguşorul. Îi aveam în buzunar. Am băgat mâna după ei şi i-am dat lui. I-am întins (banii) fără să-i zic nici un cuvânt. Bătrânul a privit spre mine după care, parcă şovăind a întins şi el mâna şi i-a luat. Am stat acolo până a venit mama. A durat cam un minut, dar în tot acest timp n-am scos nici un cuvânt şi nici bătrânul nu mi-a zis nimic. Îmi era foarte milă de el. Vroiam să-i mai dau ceva, orice, dar nu mai aveam nimic ce să-i dau. După ce a venit mama şi i-a dat “ceva” (cred că nişte mâncare) bătrânul a mulţumit şi a plecat. M-am uitat în urma lui, parcă l-aş fi rugat să rămână să mănânce cu noi, dar ştiam că nu eu decid lucrul acesta. Toată seara aceea mi-a stat gândul numai la acel bătrân. Mă gândeam că poate în timp ce eu mâncam grătar el umbla pe străzi prin frig, poate nu avea nici casă. După ce am crescut mai mare (17 ani) am întâlnit o situaţie asemănătoare “Bunului samaritean”: eram împreună cu un prieten (acelaşi cu care sunt arestat) şi ne îndreptam spre un net-cafe. Mergeam pe o străduţă slab iluminată. La un moment dat observăm lângă trotuar pe partea carosabilă un om întins lat zăcând în propria baltă. Am rămas foarte uimiţi. Ne-am apropiat de el şi mirosea a băutură foarte tare. Nu puteam observa dacă mai respira sau nu. Pe haine avea pete de mizerie (cred că vomitase înainte) şi ne-am gândit că poate s-a înecat şi e mort. L-am mişcat de mai multe ori până s-a mişcat un pic. Mi-a fost un pic teamă pentru că mă gândisem că poate a murit. Prietenul meu l-a controlat de bani şi a găsit 200.000 şi un pachet de ţigări. Am tăcut din gură şi nu i-am zis nimic prietenului meu. M-am temut să nu fim văzuţi de careva. L-am ajutat să se ridice pe acel om şi am mai stat cu el până şi-a mai revenit. Prietenul meu i-a luat şi ceasul de la mână iar eu mă simţeam prost de ceea ce făceam, dar gândul că banii îi puteam cheltui noi după bunul plac a fost mai “tare”. L-am îndrumat spre staţia de autobuz după care am plecat. Pe drum, i-am spus prietenului meu că poate n-ar fi trebuit să-l furăm pe acel om. A fost o discuţie cam lungă şi un pic “aprinsă”. Într-un final am zis ceva de genul: “Da lasă că şi aşa nu aveam bani pe seara asta!” Cred că am fost mai rău decât “preotul şi levitul” din pildă, departe chiar de “bunul samarinean”.

După ce am împlinit vârsta de 18 ani parcă, într-adevăr nu mă mai simţeam un copil. Mă gândeam mult timp la casa în care crescusem, la părinţi, la “faptele” pe care le făcusem. Mă gândeam că dacă ar şti părinţii mei câte făcusem eu poate nici n-ar mai fi vrut să mă vadă. Mama m-a întrebat odată dacă am mai făcut prostii în afară de cea din cauza căreia sunt arestat. Mi-a fost ruşine să-i zic adevărul şi i-am spus că nu am făcut “prostii” aşa grave…

În cameră cu mine în penitenciar era un om care avea nişte cărţi despre magie, ocultism, tot felul din acelea “spirituale”. Am citit şi eu o carte care încerca să combine (cred) toate religiile. Era menţionat un creator în acea carte dar încerca să demonstreze sau să explice că de fapt viaţa de apoi e doar o reîncarnare, că obiectele au un duh şi că în funcţie de viaţa pe care o ducem putem să ne “reîncarnăm” într-un obiect sau animal sau om. Erau tot felul de prostii cu Karma, corpuri astrale, cu energii, cu demoni. Atunci chiar le-am crezut şi mi s-au părut chiar fascinante. Vorbeam toată ziua cu acel om despre treburile astea.

Primul Crăciun PE care l-am făcut după gratii a fost cam “greu”. Era frig, chiar foarte frig şi mă îndopasem cu cafea încă din ziua de 23.12. Nu puteam dormi deloc şi mă gândeam numai acasă. Îmi aminteam de Crăciunurile trecute, de căldura specifică Crăciunului, de atmosfera de bucurie din casă, de bradul de Crăciun, colindele ce cântau la televizor. Mă “rodea” tristeţea din cameră. Eram foarte obosit dar nu puteam dormi din cauza cafelei (nesului) iar ţigările cred că-mi tăiaseră pofta de mâncare. La vizită a fost mama şi cu sora mea. Mama mai mult a plâns atunci iar eu nu prea ştiam ce să le zic. Vizita a fost mai mult o “tăcere”. M-a întrebat ce-mi mai trebuie, ce să-mi mai aducă, iar discuţia noastră s-a rezumat la atât. Am plecat mai tulburat de la vizită. Afară ningea şi era foarte întunecat iar în cameră era neonul stins când am ajuns eu. Mă gândeam că după vizită mă voi simţi mai bine, dar de fapt a fost invers. Ajuns în cameră m-am întristat şi mai tare, “m-am îngropat” iarăşi în ţigări şi cafea. Tot ce puteam să mănânc erau prăjiturile, dar nici din acelea nu puteam mânca multe pentru că din cauza nesului mi s-a făcut greaţă. Îi simţeam foarte departe, mă simţeam singur iar singurătatea aceea mă durea, nu era singurătatea care-mi plăcea. Încercam să ies din acea stare intrând în vorbă cu ceilalţi, dar cu oricine aş fi vorbit, orice aş fi făcut nu reuşeam să uit acele gânduri. Gândul că mai aveam de petrecut încă două Crăciunuri (în afară de cel prezent) după gratii mă întrista şi mai tare. Noaptea nu puteam dormi deloc, stăteam de unul singur şi mă gândeam, visam sau îmi aminteam de sărbătorile petrecute în libertate, de copilărie, la bucuria când primeam cadouri de la Moş Crăciun, la mirosul din casă, la mirosul bradului. Toate acestea mă întristau, îmi era foarte dor de ele. Crăciunul a trecut greu în comparaţie cu Revelionul. Zilele dintre Crăciun şi Revelion au trecut foarte greu, dar într-un fel mă bucuram de noul an. Afară mă întristam când trecea anul, mă gândeam că a trecut foarte repede pe lângă mine şi n-am apucat să fac mai nimic. În schimb în închisoare eram foarte bucuros de venirea noului an. Parcă era altfel când vedeam calendarul cu anul respectiv, mă simţeam mai aproape de liberare. Imediat după Revelion, la 3 – 4 zile s-a eliberat un prieten de-al meu. Cu el vorbeam mai multe, puteam să vorbesc un pic mai deschis. M-am întristat după plecarea lui şi mă simţeam parcă şi mai singur. De atunci nu prea mai aveam chef de vorbă, mă închisesem în “patul” meu.

Mâncam împreună cu un băiat din Bucureşti, dar discuţia noastră se limita doar la: “Hai să mâncăm”; “Dă şi mie o ţigară” sau “Fă şi tu o cafea”. Câteodată mai jucam cu el table sau şah, dar tot muţeşte pentru că nu prea mai aveam chef de vorbă. În luna februarie am fost transferat în penitenciarul Jilava, în Bucureşti. Mama a făcut recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Înainte să plec a venit tata la vizită (de fapt a fost înainte cu două-trei săptămâni). A venit singur atunci lucru ce m-a cam mirat. L-am întrebat de ce e singur şi mi-a răspuns că mama era la muncă iar sora mea plecată „pe nu ştiu unde”. Nu mai ştiu despre ce am vorbit atunci, dar m-a bucurat foarte tare vizita lui.

În dimineaţa în care am plecat era foarte frig. Am plecat împreună cu încă 3 băieţi din acelaşi cartier în care locuiam eu. Am fost transportaţi cu o dubă, care avea traseul cu plecarea de la Aiud (Alba) cu escală în Codlea, Ploieşti şi sosire în Bucureşti. Drumul a fost cam lung dar priveliştea m-a “înviorat”. Când am ajuns în Bucureşti era deja înserat. Penitenciarul Jilava părea o adevărată fortăreaţă. Am fost luaţi în primire de o trupă de mascaţi şi conduşi într-o clădire, filtru. Am stat foarte mult timp acolo. Încăperea unde am fost ţinuţi era foarte distrusă, pereţii erau scorojiţi şi foarte vechi, geamuri nu erau, cabina de WC arăta jalnic. Toţi care eram în acea încăpere eram foarte tăcuţi, obosiţi, înfometaţi. Acum ştiam că sunt departe, că sunt singur, îmi era foame, ţigări nu mai aveau, apă nici atât. Frigul îmi intrase până la oase, acea tăcere parcă devenea din ce în ce mai apăsătoare. După un timp curentul s-a întrerupt pentru o jumătate de oră, după care au fost pornite generatoarele. În acea jumătate de oră, cred că adormisem cu ochii deschişi. Îmi imaginam cam ce aş fi făcut acasă sau ce făceau cei de acasă. După ce a venit curentul a continuat desfacerea şi percheziţia. Era scos câte unul din cameră după ce era “filtrat”, era dus în altă cameră dar tot în acea clădire. Am urmat şi eu. În timp ce desfăceam bagajul curentul s-a întrerupt din nou dar de data asta pentru mai puţin timp. După ce mi-am luat bagajul am fost şi eu dus la un loc cu ceilalţi. În acea cameră era deja instalată “tabăra”. Era o cameră mică, mai mică decât cealaltă. Cei ce veniseră înaintea mea făcuseră acolo o adevărată tabără. Pe jos erau puse zeghile penale (acestea erau de iarnă, foarte groase) iar peste acestea fiecare îşi puseseră păturile. Aveau deja cafeaua făcută, unii chiar mâncaseră. M-am pus să mănânc şi eu, după care mi-am luat şi eu păturile şi m-am pus să dorm. Curentul s-a întrerupt de multe ori, dar cred că nu-i mai păsa nimănui. Am fost treziţi de dimineaţă de un gardian şi urma să fim repartizaţi la camerele noastre. Am fost repartizat într-o cameră de tineri. Eram singurul care venise cu o vârstă mai mică de 21 ani. Îmi făceam tot felul de griji. Auzisem că pe Jilava sunt camere mari de 40 – 50 inşi. Mă gândeam că poate o să iau bătaie sau că o să-mi fure lucrurile. M-am calmat un pic când mi-am amintit de mascaţi. Aceştia (mascaţii) şi-au făcut o reputaţie prin închisori şi nu prea ţin cont de persoane în timpul unei intervenţii. Mă gândeam că cei din camera unde voi nimeri se tem cât de cât de aceşti mascaţi şi în felul acesta nu vor risca să stârnească un scandal în urma căruia să vină mascaţii.

Când am intrat în cameră aproape toţi dormeau. Am recunoscut o faţă ce o mai văzusem pe Codlea. Am intrat în vorbă cu acela şi într-adevăr era din Codlea. Mă mai liniştisem după aceea. El mi-a explicat care-i treaba prin cameră, cine era şeful de cameră şi treburile închisorii.

Maică, vă mulţumesc încă o dată pentru tot şi vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie şi vă rog să mă iertaţi şi de greşelile de ortografie. Vă urez multă sănătate!

I.

P.S.: Are ceva dacă ajunez şi eu?

:::::::::::::

Craiova, 12 aprilie 2005

Draga I,

Am primit două scrisori de la tine şi, pentru că voi lipsi marţi, mă grăbesc să-ţi răspund câteva cuvinte înainte de a pleca iarăşi din Craiova. Săptămâna trecuta am fost la Bucureşti, acum merg la Sibiu si la Alba Iulia pentru nişte conferinţe. Mă întorc lunea viitoare când sper ca voi găsi şi alte scrisori de la tine.

Mă bucur mult când citesc scrisorile tale pentru ca descopăr ca eşti sincer şi că, de fapt, eşti un om cinstit care s-a rătăcit numai. Aşa ca îţi va fi uşor să porţi războiul cu ispititorul când vei fi iarăşi liber. Dar tot va trebui să ai grija mereu pentru ca vezi cât de delicat e Domnul, cum nu ne împiedică să facem ceea ce credem noi că voim. De ce? Ca să cunoaştem că răul e rău şi că în adâncul inimii noi voim binele şi să dorim sa-l trăim ca să ne bucurăm cu adevărat de viaţa cea dumnezeiască.

Dragul meu copil, de multe ori mi se umplu ochii de lacrimi pentru suferinţele tale, ale părinţilor tăi şi ale celor cărora le-ai făcut rău. Domnul e milostiv şi te iartă şi tu vei simţi în inima ta iertarea şi iubirea Lui şi-i vei putea privi în ochi pe oameni fără să te ruşinezi. Şi toată această experienţă îţi va fi de folos ca sa-i ajuţi pe alţii pe calea lor. Ai să vezi!

Despre „făgăduinţe” trebuie să le spovedeşti pe toate şi pe cele mici şi pe cele mari. Sigur e o deosebire între făgăduinţa făcuta în faţa Sfântului Altar, sau cu Biblia în mână, şi cea făcută de frică sau fără să te gândeşti. Dar tot făgăduinţă este şi tot o luare în deşert a Numelui Domnului. Ca regulă generală, când te spovedeşti, mai degrabă să spui şi ceea ce pare lipsit de gravitate, decât să rămână ceva nespus din cele pe care le sesizează conştiinţa. Că dacă tu le „sesizezi” înseamnă că ţi-au afectat cugetul şi că rana trebuie vindecată. E păcat să faci duş şi să nu te speli pe tot trupul pentru că „nu e peste tot chiar aşa murdar”!

Da, trebuie sa te spovedeşti curat, adică spunând lucrurilor pe nume exact cum au fost, fără să dai amănunte, dar să precizezi daca ai zăbovit cu gândul, dacă ai „visat” cu ochii deschişi la păcat sau doar a trecut un gând ca un fulger. Când gândul vine aşa ca un fulger şi nu ne „jucăm” cu el, nici nu e păcat, pentru că nu e de la noi, ci de la diavol. Dacă însă primim gândul şi ne „îndulcim” cu el, atunci e păcat.

Da, cred că poţi ajuna vinerea şi în săptămâna patimilor pentru că eşti sănătos şi Domnul te va acoperi cu harul său ca să nu te mândreşti. Vei cunoaşte cât de minunat e postul, câtă bucurie aduce sufletului dacă e făcut cu rugăciune. Altfel e „greva foamei” sau „cură de slăbire” sau de „deşartă slăvire”!

Dragă I, sunt tare bucuroasă că te-am întâlnit şi că te cunosc. Îţi mulţumesc pentru încrederea ta şi Îl rog pe Domnul să mă ajute ca să te ajut cât consideră El că este nevoie. Acum eşti pe Cale, trebuie să ai mereu grijă de „carul” care te duce. Un părinte spunea că are 4 roţi: vorbirea cu Dumnezeu (rugăciune); ascultarea lui Dumnezeu (citirea Sfintei Scripturi şi împlinirea poruncilor); Unirea cu El şi cu semenii prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin Sfintele Taine, mai ales Sfânta Împărtăşanie, când va găsi Părintele Duhovnic de cuviinţă) şi trăirea în bună pace cu toţi oamenii şi ajutorarea celor aflaţi în nevoi pe care Îi trimite Domnul în calea ta. Aşa vei cunoaşte bucuria deplină chiar dacă vor fi şi necazuri. De fapt, necazurile apar numai până ne smerim, până învăţăm să primim tot ceea ce ne fac alţii, ca din mâna lui Dumnezeu. Mai vorbim.

Fii binecuvântat! Te îmbrăţişez cu dor şi drag,

Maica Siluana

::::::::::::::::

Craiova, 15.04.2005

Maică Siluana,

Am primit scrisoarea de la dumneavoastră joi (14.04.2005) şi m-am bucurat foarte tare. Aşteptam cu nerăbdare un răspuns de la dumneavoastră. Marţi am fost un pic trist deoarece ştiam că nu veţi veni ca în celelalte zile de marţi.

Tot în acea zi, marţi, am fost la Biserică să ne spovedim. Am fost mai mulţi băieţi din cameră. Pe mine m-a luat nepregătit. Urmează ca marţea care vine să merg din nou. Aşa am stabilit cu părintele. Da' m-am spovedit şi în ziua aceea. Am mărturisit tot ce-mi amintisem atunci. M-am întors foarte trist, supărat, într-un fel îmi părea rău că m-a luat nepregătit. Acea stare a ţinut toată ziua, am ajuns să plâng chiar. Seara, după ce am zis rugăciunile de seară, m-am simţit “altfel”. Era un fel de linişte, de nepăsare, da' totodată parcă eram “gol”, eram doar eu. Mi-a zburat gândul la “Cine sunt?” Mi-am zis că sunt făcut de Dumnezeu, dar a fost altfel decât atunci când mă întrebam “Cum a apărut omul?” Atunci am simţit că sunt făcut, că am un început. Era altfel decât atunci când credeam raţional că sunt făcut. Acum parcă ştiam lucrul ăsta. M-am minunat de puterea Celui care m-a făcut să conştientizez, să exist, să fiu viu. După aceea m-am culcat, dar eram un pic trist, mă simţeam păcătos. Cu o zi înainte, luni, am văzut la televizor (mă uit rar la televizor, aproape deloc) în cadrul emisiunii Ştirile ProTv un rezumat al emisiunii lui Cristian Tabără, sâmbătă urmând să fie prezentat un reportaj despre credinţă. Sâmbătă sau duminică, nu mai ştiu exact, dar era un bătrân, cred că era călugăr (nu am auzit ce vorbea deoarece reportajul a fost în timpul apelului, iar televizorul era dat încet). M-a impresionat chipul lui, parcă radia bucurie, căldură, părea foarte blând. Mi-am zis în gând: “uite un sfânt”. După aceea mi-am adus aminte de păcatele mele, cât sunt de păcătos şi câte păcate fac în continuare.

Miercuri m-am trezit cu aceeaşi tristeţe. După ce am zis rugăciunile mi-am amintit că din greşeli învaţă omul. După aceea mi-am amintit şi vorbele părintelui Savatie cum că trebuie să ne ridicăm de fiecare dată atunci când cădem şi că trebuie să scoatem înţelepciune din păcatele noastre. De data asta am să mă pregătesc din timp pentru Spovedanie.

Maică, şi eu sunt foarte bucuros că v-am cunoscut. Nu prea ştiu cum să-mi exprim sentimentele în cuvinte. M-aţi întrebat dacă îmi pare rău că am fost arestat. Acum nu-mi mai pare rău deoarece numai aşa a putut Dumnezeu să mă îndrepte şi să vină la mine. Dar nu a venit singur, ci prin dumneavoastră. Îmi pare rău că au avut ceilalţi de suferit de pe urma mea. Maică, abia aştept să vă revăd. Cred că aţi devenit pentru mine ca o a doua mamă.

În continuare am să vă mai povestesc câte ceva din trecutul meu. Am să continui să vă povestesc din acea perioadă când am fost transferat în Penitenciarul Jilava. N-am luat bătaie acolo dar mult nu a fost până la bătaie. M-am împrietenit cu un băiat din Bucureşti. Acesta avea nişte “tulburări de comportament” din cauza consumului de heroină. Într-o seară am făcut rost de prenadez, o cutiuţă de 50 g. A fost destul ca să ne tulbure minţile. Pentru mine era prima oară când “ trăgeam la pungă”. S-a iscat un scandal din cauza prenadezului. Eu l-am ascuns pentru că prietenul meu începuse să delireze şi mă gândeam că poate va veni supraveghetorul din cauza gălăgiei pe care o făcea. Un alt băiat care contribuise şi el la procurarea prenadezului a crezut că l-am ascuns de el. Şi aşa a început un scandal în toată regula. Eu eram mai treaz decât cei doi. Atunci nu ştiam că substanţele de genul acesta provoacă acea stare de nervozitate. O stare în care nu accepţi decât „adevărul” tău, în care îi vezi pe toţi conspirând împotriva ta şi în care tu eşti cel neîndreptăţit. A trecut „greu” acea noapte. Era într-un fel normal ca ceilalţi din cameră să-i dea dreptate celui care mă acuza. Nu prea conta motivul pentru care am ascuns eu prenadezul, pentru ei era important că l-am ascuns.

După toate acele “prostii” mă cam supărasem pe unii din cameră, dar nu prea aveam ce face, mă refer că nu aveam cum să mă răzbun.

Pe Jilava m-am tatuat prima oară. Era şi normal ca tatuajul să se infecteze. La o săptămână după ce am făcut am fost transferat pe spital la Jilava. Este în aceeaşi incintă sau curte, nu ştiu cum să-i spun.

Penitenciarul Jilava ocupă o suprafaţă foarte mare, cred că este cel mai mare dintre toate penitenciarele. Am făcut un tratament cu eritromicină după care am scăpat de infecţie. După ce am fost externat m-am întors în aceeaşi cameră, dar lucrurile stăteau altfel de cum le ştiam eu înainte de a pleca pe spital. Prietenul meu se certase cu şeful de cameră. Amândoi făceau parte din neamuri “tari”. Şeful de cameră era fiul unui mare traficant de droguri, iar prietenul meu era văr cu unul dintre cei mai mari proxeneţi din Bucureşti. Toate acestea le-am aflat târziu, după ce m-am întors de pe spital. Au urmat nişte certuri între noi, zic între noi pentru că am participat şi eu, dar eram în inferioritate noi. Şeful de cameră avea mulţi “prieteni” pe lângă el în timp ce noi eram doar doi. Cred că singurul motiv care a împiedicat să iasă cu bătăi a fost prezenţa mascaţilor. Înainte cu câteva zile a avut loc o intervenţie într-o cameră aflată pe acelaşi culoar cu noi. Se auzeau zbierături din acea cameră, lucru ce ne îngrozea pe toţi. După un timp nu prea mai aveam chef de vorbă cu nimeni. Eram trist, mă simţeam departe de casă, singur. După ce am fost la instanţă a doua zi a venit mama în vizită la mine. Ea aflase pronunţarea. Mi-a spus că recursul a fost respins şi că am rămas la aceeaşi pedeapsă. Mama a început să plângă, ea cred că sperase mai mult decât mine în acel recurs. M-a întrebat unde voi fi transferat deoarece Penitenciarul Jilava este penitenciar de tranzit şi prevenţie, orice condamnat definitiv este transferat în funcţie de faptă şi de pedeapsă. I-am spus că voi fi transferat în penitenciarul Poarta Albă (Constanţa), de regulă tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 ani sunt (erau) trimişi pe Poarta Albă. Eu am fost arestat minor de aceea am fost transferat în P.N.T. Craiova. Atunci nu ştiam acest lucru, credeam că voi fi dus ca şi ceilalţi pe Poarta Albă. Era foarte departe (este) de casă şi mama m-a întrebat: “Eu când te mai văd? E departe Constanţa. Nu cred că voi putea veni până acolo”. Atunci mi-au dat şi mie lacrimile. “Într-adevăr (mă gândeam) când o să vă mai văd?” A fost şi sora mea atunci, a încercat să ne încurajeze dar avea şi ea lacrimi în ochi. Timpul cât a durat vizita s-a scurs foarte repede. Am plecat foarte trist. În cameră parcă era altfel după acea vizită. Mă simţeam mult mai singur şi eram şi mai trist. Un băiat avea o carte despre budism. Am citit-o dar mare lucru nu prea am înţeles. Era vorba de evoluţia spirituală, de bine şi rău, se asemăna oarecum cu creştinismul. Aşa am gândit atunci că poate despre asta vorbea Biserica, numai că în carte e ceva mai altfel. În carte vorbea tot despre un rai, despre fapte bune şi rele. Când am înţeles, am crezut atunci. Încercam să uit de singurătate citind din acea carte. N-am stat mult timp pe Jilava, din 20 februarie până în 20 aprilie.

Am plecat pe neaşteptate. La ora 22.00 am fost anunţat să-mi fac bagajul că urmează să fiu transferat. M-am mirat deoarece ziua în care se făceau transferurile spre Dobrogea era duminică, iar atunci era marţi. Mi-am strâns lucrurile după care am ieşit din cameră. Am aflat după aceea, în filtru, că voi fi transferat în P.N.T. Craiova. Zic “P.N.T.” pentru că atunci nu ştiam că există P.M.S. şi P.M.T. La ora 5.00 am plecat din Jilava. Era cald prin luna aprilie. Am fost transportaţi cu un autocar. Se putea observa destul de bine prin geamurile fumurii peisajul, blocurile, oamenii. Eram entuziasmat. Nu mai văzuse civilizaţie de aproape un an. Drumul a durat vreo patru ore şi jumătate cu tot cu escală la Colibaşi.

Când am ajuns în P.M.T. m-am minunat de ce fel de puşcărie văd. Cu şcoală, cu teren de fotbal, sală de sport, cu ateliere de lucru, mi se părea mai mult un campus, un internat. Am fost dus întâi pe carantină. Aşa este regula. Orice nou venit este obligat să stea într-o carantină 21 de zile. Pe “carantină” (secţia) am fost repartizaţi în aceeaşi cameră toţi care venisem atunci.

Paştele l-am “petrecut” pa carantină. Duminica, de Paşti n-am avut nici măcar un ou roşu în afara celui care mi l-a dat penitenciarul la masa de 12.00. Înainte cu câteva zile scrisesem o scrisoare acasă în care îi anunţam pe părinţi unde sunt şi îi rugasem să-mi trimită un colet. Mă gândeam că poate n-au primit scrisoarea. Dar luni, a doua zi de Paşti au venit mama şi cu tata la vizită. Mama era parcă mai veselă faţă de data trecută când venise la Jilava. I-am explicat cum era treaba pe P.M.T. Cu şcoala, cu meseriile. Îmi mai trecuse şi mie tristeţea din suflet. Eram bucuros într-un fel de libertatea din acel penitenciar.

Dar am mai aflat că libertatea aceea “ascundea” de fapt altceva. Aşa am gândit atunci!

Maică, închei aici mica mea scrisoare dar nu înainte de a vă mulţumi încă o dată pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Vă aştept cu nerăbdare să veniţi după Paşti.

P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile.

I.

Craiova, 20.04.2005

Maică Siluana,

În primul rând aş vrea să-mi exprim o părere (de “începător”) în ceea ce priveşte libertatea omului şi vă rog să mă iertaţi dacă zic prostii şi să mă corectaţi.

Într-o scrisoare anterioară vă scriam despre Iuda cum că nu a avut posibilitatea să aleagă, dar acum îmi dau seama (de fapt, numai Dumnezeu mi-a descoperit acest lucru). El a putut să aleagă între a fi robul iubirii sau al morţii. Cred că libertatea omului constă în faptul că e liber să-şi aleagă stăpânul. Cel care nu vrea să fie rob este la fel ca Eva. Când Eva a fost ispitită de şarpe punând la îndoială cuvintele Domnului. “Dumnezeu a zis El oare să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?” Aceasta i-a răspuns şarpelui că ea ascultă de Dumnezeu, e roaba Lui. Roade din pomii raiului putem să mâncăm. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu „să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el ca să nu muriţi”. Dumnezeu dacă ar fi fost un dictator probabil ar fi zis: „Eu v-am făcut, Mie unuia să-Mi slujiţi”. Dacă l-ar fi lipsit pe om de „libertatea” sa probabil, în cel mai rău caz nu l-ar mai fi făcut pe şarpe, ar fi îngrădit pomul, l-ar fi trăsnit pe şarpe când încerca să o ispitească pe Eva sau multe altele. Cu alte cuvinte, cred că Dumnezeu le-a zis: „Munciţi unde vreţi, la cine vreţi, dar plata voastră pe care o doriţi cu adevărat numai Eu pot să o dau (viaţa). Şarpele minţind-o pe Eva, transformând adevărul în minciună, l-a făcut pe Dumnezeu mincinos. “Nu, nu veţi muri!” şi continuând cu ceea ce le spusese şi Dumnezeu, că altfel vorbele lui de mai înainte nu ar mai fi fost “valoroase”. Dar schimbând adevărul, dându-i o altă formă: “Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fii ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, plus minciuna de mai înainte că nu vor muri au făcut-o pe Eva să se îndoiască de vorbele şi porunca Domnului. Şi acum văd de ce iubirea de stăpânire, mândria, e mama tuturor păcatelor. Eva ascultându-l pe şarpe s-a răzvrătit, s-a făcut o rebelă la fel ca mulţi tineri din zilele noastre. Din iubirea de stăpânire le-a luat şi pe celelalte, încrederea de sine, plăcerile şi dorinţa. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă...” Dar rebeliunea Evei era tot o robie pe care nu o putea vedea din cauza “iluziei” create de şarpe, minciuna a făcut-o să creadă că-i stăpână, fiind roaba morţii. Eu cred că acea plăcere sau bucurie falsă a păcatului (care imită bucuria dată de Dumnezeu) este finită. Prima oară pare ceva nou dar cu timpul devine într-un fel repetarea aceleiaşi stări. Atunci cred că omul îşi dă seama unde se află. Atunci vin toate şi-l înăbuşă, atunci e timpul alegerii, continui cu nimic să fii “stăpân” pe tine sau te înrobeşti Iubirii, Dragostei, lui Dumnezeu. Cred că primul semn al iubirii de oameni al lui Dumnezeu este blestemul aruncat pe şarpe. Deseori, când eram mic, când mă loveam de uşă sau de scaun sau de vreun obiect, mama mă consola “bătând” sau “pedepsind” uşa sau obiectul respectiv “care mă lovise”. Dumnezeu, fiind Dumnezeu putea foarte bine să le zică: “Hai, lasă că nu-i nimic, Eu pe toate le pot, haideţi “acasă”, dar n-ar fi fost drept o dată ce le-a respectat alegerea, trebuia să le dea şi “plata” de la stăpânul celălalt. Altfel ar fi devenit Mincinos şi şarpele drept. Adam şi Eva au murit, au ales asta.

Dar ispita a fost îngăduită de Dumnezeu ca să le arate oamenilor că sunt liberi să-şi aleagă stăpânul.

În timp ce scriu am o stare de nelinişte, agitată, cred că m-a “luat“ mândria. Vă rog să mă corectaţi, ştiu că am interpretat după mintea mea versetele din Biblie, dar îmi pun nădejdea în Dumnezeu, că-mi va arăta şi mie cele ascunse şi nearătate ale înţelepciunii Sale.

În continuare, am să vă mai povestesc din trecutul meu.

V-am spus, în scrisoarea trecută că am fost transferat din penitenciarul Jilava în P.M.T. Craiova în 2003, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paştelui, Învierea Domnului. Am stat 21 de zile înainte de sărbătoarea Paştelui împreună cu alţi şapte băieţi pe secţia de carantină. De acolo, urma să fim repartizaţi pe camere în funcţie de clase. Eu eram singurul care aveam peste opt clase, aşa că am fost singurul care am rămas pe căminul I, unde era şi secţia de carantină. V-am spus astea ca să înţelegeţi următoarele: au fost câteva incidente în camera noastră. Într-o dimineaţă a fost necesară intervenţia grupei de “intervenţie”. Din aceste motive unul dintre supraveghetori m-a “recomandat” supraveghetorului care era pe secţia în care am fost repartizat. Acesta din urmă m-a “recomandat” celor din camera în care am fost repartizat. Toate acestea le-am aflat târziu, prin 2004. Înainte de a intra în cameră mă gândeam chiar la faptul că până atunci nu am avut “probleme” de genul acela. Adică, să iau bătaie când intram într-o cameră nouă. Dar eram “otrăvit” de prostiile ale ateiste sau budiste. Mă gândeam că dacă mă vor bate înseamnă că se tem de mine, că sunt unul de care le este frică. Cam aşa motiva cartea aia situaţiile de acest gen. Când am intrat în cameră am fost întâmpinat de doi băieţi, restul de până la 18 erau la şcoală şi la atelier. Nu m-au bătut de prima oară. Întâi am stat de vorbă. Cred că era nevoie de un motiv pentru a mă lua la bătaie. Motivul s-a găsit, unul “ireal”, ceva de genul că sunt şmecher. Se folosesc tot felul de motive (în asemenea cazuri) de la cele mai neînsemnate gesturi (De ce râzi? De ce stai aşa? Etc.), până la acuzaţii, învinuiri, de obicei neadevărate. În cazul meu era vorba de un favor către “miliţian”. Scopul cred că avea două sensuri. Poate chiar mai multe. Unul ar fi fost “reeducarea” mea (sau răzbunarea “miliţianului”) dar pe cei din cameră nu prea îi interesa motivul acesta. Într-un fel încercau să-mi arate că eu mă aflu în altă “junglă” unde ei sunt “leii” şi eu din “leu” trebuie să devin alt animal, supus leului. Adevăratul motiv era „setea de sânge a iudeilor” (pe care o cunosc şi eu foarte bine) şi faptul că ştiau că nu vor fi pedepsiţi în cazul în care voi raporta vreunui poliţist. Bătaia nu a fost foarte dură, n-am avut vreo rană deschisă sau vreo leziune mai gravă, dar mi-a fost teamă, spaimă, frică.

La ora 13.00 am ieşit la masă. Acolo e cantina. Aveam impresia că toţi se uită urât pe mine, aveam impresia că toţi vor să mă bată. După masă am ieşit la atelier. Într-un fel eram bucuros că ies din cameră, dar pe de-o parte mă temeam să nu iau iarăşi bătaie. A doua zi îmi trecuse acea stare, dar continua să existe acel stres, acea apăsare. Mă simţeam “pândit” de ceilalţi din cameră. Sâmbăta ce a urmat am fost scoşi afară, pe terenul de fotbal toată secţia. Am fost “întâmpinat” de un grup de vreo 7 – 8 băieţi, sub pretextul că i-aş fi înjurat când am fost pe carantină. Am fost mai mult batjocorit decât bătut. Eram un fel de „păpuşă”. S-au strâns şi mai mulţi în jurul meu şi atunci m-am gândit că voi fi supus la perversiunile ce se obişnuiesc a se practica în penitenciar. Atunci mi-a fost şi mai teamă, dar nu aveam ce face, nu puteam să fug, de ţipat ar fi fost inutil deoarece era gălăgie mare. M-am simţit fără scăpare. Din fericire nu s-a întâmplat ceea ce mă temeam eu că urma să se întâmple. Nu am anunţat nici un “miliţian” de cele întâmplate în penitenciare (înainte, acum s-au schimbat multe). Cei ce raportează cadrelor vreun incident sau orice încălcare a regulamentului erau marginalizaţi, uneori bătuţi crunt sau chiar transformaţi în “fete”.

Toate necazurile astea mi-au dat de gândit. “De ce mi se întâmplă mie toate astea? De ce mă pedepseşte Dumnezeu în halul ăsta?” Încercam să găsesc scuze în prostiile acelea taoiste. Dar într-o zi, Dumnezeu îmi arătase “greşeala” mea, atunci când am văzut scris pe un calendar o parte din prima poruncă: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei şi să nu te închini lor”. Atunci, în necazul meu am înţeles că încercarea mea de a trece la taoism (sau budism sau cum îi zice la acele / acei “idoli”) îmi atrage necazurile pe care le aveam. Atunci mi-am zis că am greşit, că nu a fost bine ce am făcut şi că trebuie să mă întorc la Dumnezeu. Dar cine putea să mă îndrume, cine putea să-mi arate unde-i Dumnezeu? Mi-am zis că trebuie să fac rost de o Biblie, să citesc cum citeam înainte când eram pe penitenciarul Codlea şi ieşeam la pocăiţii ce veneau în penitenciar. Aşa că am citit cărţile ce le aveam de la ei (le păstrasem). Aveam o carte De la Betania la Golgota şi încă una ce cuprinde Evanghelia după Matei şi Faptele Apostolilor. Dar interpretam totul după mintea mea, credeam cum vroiam eu, cred că îmi creasem “dumnezeul” meu, după modelul Dumnezeului adevărat. Nu ştiam să zic nici o rugăciune, credeam că e de ajuns să “cred” că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Uitasem sau ignoram Biserica, habar nu aveam de Sfintele Taine. Citeam tot felul de cărţi, poveşti dramatice relatate de păstori. Dar toate astea au ţinut doar până au încetat necazurile. Cu timpul îl uitasem pe dumnezeul meu.

Maică, mă opresc aici, vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă aştept cu nerăbdare să veniţi după Paşti, după voia Domnului.

P.S.: Vă rog să-mi scuzaţi greşelile de ortografie.

I.