Întoarcerea fiului risipitor - Mărturiile unui deţinut - Partea II

Versiune tiparTrimite unui prieten

Partea II

Craiova, 14. 03. 2005

Maică S.,

Încep această scrisoare prin a vă transmite multă sănătate. Totodată, aş vrea să-mi cer scuze dacă în scrisoarea trecută am scris ceva greşit, ceva ce poate nu trebuia scris. În continuare, am să vă scriu ce-mi mai amintesc din copilărie.

Îmi amintesc că atunci când eram mai mic şi nu puteam dormi noaptea mă întorceam cu faţa în sus şi priveam spre tavan. Pe tavan luau naştere diferite forme din cauza umbrei, iar în imaginaţia mea deveneau vii, adevărate. Tot felul de luptători, bătăi, scene de lupte, arme, uneori îmi imaginam cum eu aş fi soldat pe un front de luptă de prin al doilea război mondial. Dar în toate visele astea ale mele în care mă băteam, eu acum îmi dau seama că nu aveam un oponent, un adversar. În visele în care foloseam arme, nu le foloseam împotriva cuiva anume, ci doar le foloseam. Uneori îmi imaginam că sunt un personaj dintr-un joc video care avea puteri supranaturale. Avea puterea de a îngheţa, iar numele lui, tocmai din această cauză, era Sub-Zero. Jocul avea o poveste complicată chiar. Era vorba despre un împărat din altă lume (Shao-Khan) care vroia să cucerească tot Universul. În drumul lui de cucerire a dat şi peste această lume. Dar Pământul era protejat de zeul tunetului (pe nume Raiden). Erau doi fraţi Sub-Zero cu aceeaşi putere şi amândoi au fost angajaţi de Shao-Khan să lucreze pentru el. Cei doi fraţi făceau parte dintr-o armată de mercenari de pe Pământ. Unul din cei doi fraţi a fost omorât de un general al armatei lui Shao-Khan. Din acel moment celălalt Sub-Zero rămas în viaţă a început să lupte împotriva împăratului cuceritor, fiind primit lângă luptătorii de pe Pământ. Uneori visam şi ziua, cu ochii deschişi, diferite scene în care îi înfruntam pe luptătorii lui Shao-Khan. Visele astea, fantasme, sau ce au fost, au durat cam până în clasa a IX-a, până la vârsta de 15 ani. Mai erau nopţi în care cădeam pe gânduri ce o să fac când voi creşte mare, cum voi fi, ce meserie voi avea, mă gândeam la ce o să se întâmple cu mine în viitor. Mă gândeam că odată, cândva, mama o să moară, iar eu voi rămâne singur. Mă întristam foarte tare atunci, uneori chiar începeam să plâng. Erau nopţi în care nu puteam dormi deloc iar pe tavan apăreau tot felul de monştrii. Am văzut un film cu un extraterestru care venise pe pământ pentru a vâna oameni. Nimerise tocmai în Vietnam, în timpul războiului. Filmul l-am văzut la cinematograf cu tata. Acel extraterestru avea un costum care îl putea face invizibil şi tot felul de arme sofisticate. Mă gândeam că poate chiar în acel moment stă şi mă priveşte pe mine, moment în care începeam să mă uit prin cameră după doi ochi roşii. Căci aşa îl putem observa, avea o cască pe cap iar în dreptul ochilor avea două vizoare care-i puteau oferi noaptea vizibilitate şi ziua detectoare termice. Când se făcea invizibil, aceşti “ochi” rămâneau vizibili pentru cei din jurul său, ceea ce îl “dădea de gol”. Era foarte masiv şi foarte puternic, avea pielea ca de crocodil şi gheare la degetele de la mâini. Filmul s-a numit Predator.

A mai fost un monstru în copilăria mea. Tot un personaj dint-un film, din filmul Alien, acel animal extraterestu, foarte inteligent. Avea nevoie de un corp gazdă şi nu puteau fi decât oameni. Dar spre diferenţă de Predator, pe acest Alien nu prea-l puteai vedea cu ochiul liber, mai ales pe întuneric. Era foarte agil şi foarte mare, putea alerga şi pe tavan, pe pereţi. În loc de sânge, prin vene avea acid. Când îmi aminteam de el nu mai îndrăzneam să mă uit după el, deoarece ştiam că nu-l puteam vedea. Îmi puneam perna în cap şi încercam să adorm, mă simţeam slab în faţa lui. Nu-mi puteam imagina cum l-aş fi putut învinge. De altfel, în nici unul dintre filme n-au fost omorâte toate exemplarele, tot mai rămânea câte unul. (În urmă cu câteva luni, prin luna decembrie, dacă nu mă înşel, a apărut un film “Alien Vs. Predator”, în care se bat monştrii mei unul cu altul, numai ei. Mi-aş fi dorit să-l fi văzut în urmă cu vreo zece ani acest film.) Cu timpul au dispărut toate, şi monştrii şi combatanţii, şi toate personajele din imaginaţia mea.

După ce am trecut de aceea perioadă a “viselor”, când nu aveam somn, mă gândeam la tot felul de “enigme”, cum ar fi fenomenul “triunghiului Bermudelor”, piramidele egiptenilor, apariţia Universului, tot felul de chestii.

Vinerea sau sâmbăta obişnuiam să merg împreună cu un prieten pe o colină. De acolo se poate vedea aproape tot oraşul. Mergeam seara când se întuneca şi ne întorceam târziu, pe la ora 12,00 – 1,00 noaptea. Când aveam bani, ne cumpăram băutură, ţigări şi seminţe, după care ne urcam pe cea mai înaltă clădire care era construită exact în vârful dealului. Trebuia să fim foarte atenţi pe acoperişul clădirii deoarece în timp ce ne îndreptam spre locul nostru preferat, puteam fi văzuţi de studenţii care-şi făceau rondul pe acolo. Făceam lucrul acesta când era cerul senin, stăteam întinşi pe spate şi priveam stelele. Vorbeam despre tot felul de lucruri; despre evoluţia ştiinţei, despre posibila existenţă a vieţuitoarelor pe o altă planetă. Ne întrebăm unde vor duce toate acestea. Odată am discutat chiar şi despre existenţa lui Dumnezeu. Pe vremea aceea credeam doar formal, adică un fel de “gest-reflex”.

După ce am fost arestat, am avut mai mult timp să mă gândesc la toate aceste lucruri. Am început să citesc tot felul de cărţi despre evoluţia omului, despre spiritism, despre magie, tot felul de prostii care mi-au furat minţile.

În februarie 2003 am fost transferat pe, sau mai bine zis în Penitenciarul Jilava. Acolo am fost cu recursul la Curtea Supremă de Justiţie. În camera unde am fost repartizat am întâlnit un băiat care era şi el pasionat de asemenea prostii. Mi-a dat o carte despre nişte tehnici Tao-iste, nici nu prea mai ştiu exact cu ce era. Dar ţin minte că am crezut foarte mult în acele cărţi. Dacă făceam ce scria acolo dobândeam anumite puteri supranaturale. Mi s-a părut foarte atrăgătoare religia aia, nici nu-mi mai amintesc cum îi zice. Era cu budism, cu zei, cu tot felul de nivele spirituale de evoluţie. Atunci le-am crezut.

După ce am terminat cu instanţele, am fost transferat în Penitenciarul de Minori şi Tineri din Craiova. Acolo am avut de întâmpinat nişte greutăţi, fapt ce mi-a dat de gândit. Eu în mintea mea credeam că pot practica acele tehnici şi totodată mă pot ruga şi lui Dumnezeu. După un timp în care mă rătăcisem în felul acesta, Dumnezeu mi-a deschis ochii. Într-o cambuză, (un fel de debara), pe un perete, era prins un calendar cu texte biblice. Iar pe pagina la care era calendarul, era un text cu o parte din prima poruncă dată lui Moise: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”, iar mai jos scria: “Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Atunci mi-a luminat Dumnezeu mintea şi mi-am dat seama că eu nu făcusem altceva decât să mă închin la zei. Din acel moment am încetat să mă mai gândesc la prostiile acelea.

Înainte să fiu arestat, nu prea mă mai interesa şcoala. Înainte de a da examenul de admitere, aveam o atracţie faţă de matematică, chimie şi chiar fizică. După ce am intrat în liceu (şcoala profesională) am uitat de aceste “pasiuni”. Viaţa de cartier îmi plăcea parcă mai mult. Odată ajuns în P.M.T. am putut citi şi învăţa mult mai multe în domeniul fizicii. Profesorul de acolo îmi aducea cărţi şi îmi permitea să le iau şi la cameră unde le puteam studia. Încercam să-mi îngrop plictiseala şi singurătatea în acele cărţi. Distanţa de casă şi faptul că părinţii mei nu mă puteau vizita începuse să-mi creeze o stare parcă tot mai profundă de singurătate. Mă simţeam ca la capătul pământului şi în fiecare zi, parcă mă îndepărtam tot mai mult. Când primeam câte o scrisoare de la sora mea mă simţeam de parcă aş fi primit-o de la cineva străin. Şi acelaşi sentiment îl aveam şi când îi scriam înapoi.

Începusem să mă întreb pentru ce trăiesc eu, exist doar în scopul de a fi, de a mă afla pe Pământ? Mă întrebam care-i scopul meu în viaţă, cum a luat naştere conştiinţa mea. Nu ştiam pe cine să cred, teoriile fizicii moderne, care majoritatea sunt ipotetice, sau să cred ce scrie în Biblie. Mă întrebam ce se întâmplă după moarte şi refuzam să cred ca va fi un nimic, dar ce va fi nu-mi puteam imagina. Acum chiar că nu mă mai interesează fizica deloc, vreau să uit toate aberaţiile acelea. Nu-mi mai face plăcere să mai citesc sau să mă mai gândesc la ceva legat de fizică. Mă rezum la faptul că tot ce urcă trebuie să coboare.

Mă străduiesc să-mi ţin gândul numai la Dumnezeu. Citesc cu mare plăcere din Biblie, încerc să-mi imaginez scena respectivă. Îmi imaginez că sunt şi eu acolo, că sunt martor la minunile făcute de Domnul Iisus Hristos. M-a impresionat faptul că Domnul a plâns la “Învierea lui Lazăr”.

Apar unele momente în care, parcă dispare toată credinţa, toată plăcerea aceea. Uneori mă întreb ce înseamnă toată credinţa asta. Atunci încep să mă tem, apar tot felul de gânduri în mintea mea, uneori apar gânduri rele la adresa lui Dumnezeu şi chiar unele sunt cu privire la Maica Domnului. Mă chinui să-mi ţin mintea în altă parte, dar nu reuşesc tot timpul. Mă chinui să cred tot ce scrie, dar parcă ceva din mine refuză să creadă. Atunci încep să mă tem şi mai tare, mintea mea o ia razna atunci. Dar cred că mai bine vă explic prin cuvinte din ce cauză apar toate astea.

Închei mica mea scrisoare prin a vă mulţumi pentru tot ce faceţi pentru mine. Totodată îmi cer scuze pentru greşeli.

I.

Craiova, 16.03.2005

Maică S.,

În primul rând al acestei scrisori vreau să vă transmit sănătate şi aştept cu nerăbdare ziua de marţi.

În continuare o să vă povestesc câte ceva din copilăria mea.

Când eram mic mi-au plăcut foarte mult caii. Şi cred că îmi plac şi acum. Mama s-a născut în Moldova. În drum spre bunicii mei treceam prin Valea Oituzului pe lângă Mausoleul de la Mărăşeşti unde era (şi cred că mai este) un monument ridicat în cinstea Ecaterinei Teodoroiu. Am rămas uimit când mi-a spus mama că a fost “un soldat”, (dar acum nu mai ştiu ce a făcut exact) şi că e considerată eroina ţării. Aveam vreo şase ani şi atunci am văzut prima oară un tun (erau două tunuri lângă acel monument). Îmi imaginam cam cum ar fi trebuit să se audă – cât de tare – explozia proiectilelor folosite de acele tunuri când lovesc pământul deoarece diametrul ţevilor era foarte mare, de altfel şi lungimea era impresionantă.

Îmi plăcea la ţară, satul unde locuiau bunicii mei era înconjurat de dealuri şi de munţi. Îmi plăcea foarte mult să mă plimb prin pădurile ce înconjurau satul. Un văr de-al mamei avea o căruţă cu doi cai şi mă lua mereu cu el pe unde avea treabă. Îmi plăcea să ţin hăţurile, să conduc caii după cum vroiam. Nişte rude (tot de-ale mamei) aveau o stână, era cam departe, ascunsă prin pădure, dar era foarte frumos acolo. M-am cam speriat de câinii ce erau acolo, unii erau mai mari decât mine.

Bunicul meu a fost fierar, potcovea caii. Venea multă lume la el pentru a le potcovi caii. Unii veneau şi de prin alte comune. Priveam foarte uimit la modul cum bunicul făcea potcoavele. Nu înţelegeam de ce le arde şi le bagă în apă în mod repetat. El mi-a explicat că le căleşte, dar nu ştiam eu ce înseamnă acel cuvânt, dar mă minunam când vedeam produsul final. Prima oară când am văzut cum se prind potcoavele în copitele cailor m-am alarmat (dacă ăsta e cuvântul corect). M-am alarmat puţin deoarece eu credeam că acele cuie care străpung copita provoacă durere cailor. L-am întrebat pe bunicu dacă îi doare, iar el mi-a răspuns că ei nu simt nimic, că potcoavele sunt un fel de papuci pentru ei şi îi ajută să meargă. Atunci m-am calmat şi parcă eram mândru de bunicul meu că el făcea acele potcoave. Îmi plăcea să mângâi caii, dar în acelaşi timp îmi era teamă de ei. Dacă întorceau capul înspre mine mă speriam foarte tare de ei şi fugeam crezând că vor să mă muşte de mână.

Îmi amintesc că bunicul mă lua peste tot cu el şi m-a iubit mult… După ce a murit mi-a fost cam teamă să mai merg pe la ţară. N-am fost nici eu, nici sora mea la înmormântare. Îmi amintesc că într-o seară, vorbeam cu bunica despre cum s-au cunoscut, cum au trăit împreună. Ne povestea cum au trăit ei împreună. Trecuseră vreo doi ani de la decesul lui. Bunica s-a oprit din povestit după care s-a uitat pe geam, apoi ne-a zis să nu mai vorbim de morţi că e lună plină. Noi am întrebat-o ce se întâmplă dacă e lună plină, iar ea ne-a răspuns că dacă vorbim despre morţi atunci când e lună plină, aceştia vin la ferestre, acolo unde se vorbeşte despre ei. Nu ştiu dacă bunica a vrut să ne sperie sau chiar credea într-o astfel de superstiţie, dar îmi amintesc că atunci m-a trecut un fior şi n-am mai scos nici un cuvânt din acel moment. Din seara aceea începuse să-mi fie teamă să mai ies din casă când era lună plină.

În spatele casei este un pârâu. În timpul verii abia mai curgea, dar când plouă se transformă într-un adevărat râu. Am încercat o dată să văd de unde izvorăşte, dar drumul era prea lung şi am renunţat după un timp. Am văzut câteva cruci pe marginea râului. Mi-a spus bunica că mama ei a murit înecată în acel râu.

Seara, în jurul orei 19.00 se întorceau vacile sătenilor de la cireadă şi treceau prin spatele casei. Odată m-am pus în drumul lor şi nu vroiam să le las să-şi continue drumul. Aveam un băţ în mână cu care le loveam. Am observat la un moment dat o vacă venind din spatele celorlalte în viteză cu coarnele îndreptate spre mine. Înainte de a se apropia m-am dat la o parte, crezând că vroia doar să treacă de mine. După aceea mi-am dat seama că ea de fapt vroia să mă împungă cu coarnele. M-am speriat foarte tare atunci, am reuşit să mă feresc doar în ultimul moment. M-am uitat după vaca aceea, să văd dacă mă urmăreşte, dar ea s-a oprit în urma mea. Cred că şi-a dat seama că îmi este frică de ea. Din acel moment n-am mai dat în vacile care treceau pe acolo şi începusem să mă tem de ele.

Îmi plăcea foarte mult la ţară când era iarmaroc, un fel de târg unde se cumpără şi se vând de toate, orice fel de produse. Dar mai mult se vând animale şi unelte de gospodărie. Eu l-am prins numai pe cel din luna august, pe la sfârşit. Se ţine numai când este sărbătoare, iar cel de care vă vorbesc cred că este de Sfântul Ilie.

Dimineaţa devreme mă duceam în vârful dealului şi priveam spre locul unde era târgul. Era foarte departe de locul unde mă aflam eu, dar îmi făcea plăcere să stau şi să privesc ce se întâmplă, zarva aceea şi aşteptam cu nerăbdare să merg şi eu.

Veneau nişte oameni cu un fel de, nici nu ştiu cum se numeşte. Era o învârtitoare înaltă din lemn, de braţele căreia erau atârnate nişte scaune. Această învârtitoare era pusă în mişcare cu ajutorul unui măgar. Era cam rustică construcţia dar abia aşteptam să mă urc pe un scaun. În timp ce se învârteau scaunele care erau legate cu lanţuri, se ridicau uneori până la o înălţime de 3 – 4 metri. Venea toată lumea de prin satele din acea comună şi toţi erau îmbrăcaţi ca de sărbătoare. Atuncea se întâlneau toate neamurile.

Ultima oară când am fost la ţară, a fost în urmă cu 3 ani şi câteva luni. Doar ce împlinisem 17 ani. Am fost deoarece a trebuit să-i facă pomană bunicului. Atunci am fost eu, mama, sora mamei cu soţul ei şi cei doi copii ai lor. Era prin luna noiembrie, era cam frig afară. Am ajuns târziu, pe la ora 22.00. Bunica a fost tare bucuroasă când ne-a văzut. În dimineaţa ce a urmat am fost cu unchiul meu la Biserica din sat. Unchiul meu era (din câte îmi amintesc) student la Seminarul Teologic. Biserica era cam veche, după părerea mea, dar era foarte frumoasă. Era construită undeva la marginea satului, era într-un fel mai retrasă de lume. Îi invidiam într-un fel pe acei oameni, pentru modul lor de viaţă. Acolo parcă nu mai conta firma sau marca care era scrisă pe haine, parcă dispăruseră toate prostiile alea de cartier pe care le aveam în cap. După ce am plecat mi-a părut foarte rău că a trecut aşa repede. Mai vroiam să mai rămân. Am observat şi tristeţea din ochii bunicii. Odată ajuns în “cartier” uitasem de toate: de liniştea satului, de simplitatea lui, de Biserica din deal. Revenisem la gălăgia oraşului, la agitaţia oamenilor, la grijile mele de “cartier”. Sincer, nu le mai vreau.

Maică, am terminat cartea de citit (ultima pe care mi-aţi adus-o) şi m-a cam pus pe gânduri. Eu aş putea să mă fac călugăr? Mi-ar fi îngăduit?

Până acum m-am tot gândit ce scop are omul în viaţă. Dacă aş fi ajuns doctor universitar, sau dacă aş lua premiul Nobel pentru fizică, şi dacă aş fi un simplu muncitor sau aş sta toată viaţa în închisoare sau dacă aş deveni om de afaceri sau poate boschetar, tot în pământ ajung. Şi ce am făcut toată viaţa? În cartea de rugăciuni scrie că scopul omului în viaţă este mântuirea sufletului. Şi dacă mâine mor şi nu am fost demn de mila Domnului, degeaba am mai trăit. De aceea, dacă voi trăi în cele rânduite de El şi voi asculta poruncile Domnului cu toată puterea mea şi ajutorul Lui, parcă viaţa asta pe pământ are sens. Altfel, nu văd cum. Despre acest lucru aş vrea să-mi vorbiţi mai mult, poate eu deja m-am rătăcit. Maică, vă aştept cu mare nerăbdare să veniţi marţi.

În finalul acestei scrisori vă transmit multă sănătate şi vă mulţumesc foarte mult pentru ceea ce faceţi pentru mine. Vă rog să-mi iertaţi greşelile de ortografie.

I.

Craiova, 20.03.2005

Maică S.,

Înainte de a continua cu amintirile mele, vreau să vă transmit multă sănătate şi totodată vreau să vă mulţumesc pentru tot ce faceţi pentru mine.

În continuare am să vă povestesc cum m-am împrietenit cu un om ce dormea în părculeţul în care ne strângeam eu şi prietenii mei.

Era prin luna februarie, afară ningea cu fulgi mari şi deşi. Era totuşi cald, nu era ger, aproape de a se întuneca. M-am întâlnit cu trei prieteni în acel parc. După un timp am auzit o tablă zdrăngănind. Sub acel părculeţ era o centrală termică ce aproviziona blocurile din jur. Această centrală avea nişte găuri de aerisire, lungi (încât un om de statură medie putea dormi liniştit) şi acoperite cu tablă.

Am observat că de sub acea tablă, acoperită de zăpadă a ieşit un om. Am fost foarte surprins de ceea ce vedeam, după care am început toţi cu comentarii de tot felul adresate omului acela, ajungând chiar să-l batjocorim. Omul a plecat de acolo, cred că din cauza noastră. După ce a plecat, din curiozitate, m-am dus să văd cum putea omul acela să doarmă în acel loc şi să nu îngheţe de frig. După ce am ridicat acea tablă am simţit şi eu căldura care se degaja din gaura de aerisire a centralei. L-am uitat repede pe acel om. După câteva săptămâni (2 – 3) zăpada se topise. Ne-am întâlnit iarăşi în acel părculeţ, eu şi aceeaşi prieteni. După un timp şi-a făcut apariţia şi acel om, îndreptându-se spre acelaşi loc din care-l văzusem noi că ieşise data trecută. Toţi am fost nepăsători la apariţia lui până când acel om începuse să înjure şi să blesteme tabla cu care se acoperise. Afară bătea un vânt cam puternic, iar tabla aceea zburase de câteva ori de pe el. Atunci ne-a venit ideea să-l supărăm şi mai tare spre amuzamentul nostru. Am început cu toţii să aruncăm cu pietre în tabla cu care se învelea. Într-un final a renunţat la tablă, iar unul dintre noi l-a lovit cu o piatră. Omul, supărat, a început să înjure. Unul dintre prietenii cu care eram a vrut să-l lovească, dar l-am oprit noi. M-am simţit vinovat atunci de acea piatră care îl lovise pe acel bătrân. Mi se făcuse milă de el şi-mi era ruşine în sinea mea pentru ceea ce făcusem.

După câteva zile m-am dus în acel părculeţ să aştept o fată. Eram singur pe bancă, celelalte fiind ocupate de oamenii care locuiau prin jur. Apare şi acel bătrân care se aşează pe aceeaşi bancă cu mine, dar nu înainte de a mă întreba dacă îi permit acest lucru. Am rămas surprins să aud asemenea lucru. Omul avea peste 50 de ani. Mi s-a părut ciudată întrebarea şi totodată nu înţelegeam de ce m-a întrebat, doar nu era banca mea. S-a aşezat în capătul celălalt al băncii. Mă gândeam în sinea mea cum de a ajuns omul să doarmă pe străzi. Îmi era într-un fel ruşine de el, să-i vorbesc, dar nu de faptul că era îmbrăcat în zdrenţe sau că era “boschetar”. Eu eram unul din acei tineri care aruncase cu pietre în el. N-a durat mult timp după ce s-a aşezat pe bancă, după care mi-a cerut o ţigară. I-am dat o ţigară, după care mi-am zis că poate acum nu se supără dacă mă bag în seamă cu el. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a răspuns că se numeşte Andrei. După aceea l-am întrebat câţi ani are şi de unde vine, dacă vine. Mi-a spus că este din acelaşi oraş cu mine. Nu-mi amintesc câţi ani a zis că are. N-a mai durat mult timp, după care a apărut acea fată pe care o aşteptam, apoi am plecat.

Într-o noapte mă întorceam împreună cu un prieten de la un internet cafe, ne îndreptam spre cartierul nostru. În drum, ne-am oprit în acel parc pentru a mai “bârfi”. Ne-am cumpărat câte o bere, după care ne-am aşezat pe o bancă ce era foarte aproape de locul unde dormea Nea' Andrei. În timp ce noi discutam s-a auzit zdrăngănitul tablei lui Nea' Andrei, semn că se trezise. S-a uitat spre noi, dar nu m-a recunoscut atunci. I-am povestit prietenului meu despre el, după care a vrut şi el să audă povestea lui. M-am dus lângă el şi l-am chemat să vină să stea cu noi pe bancă. Atunci m-a recunoscut, după care a venit şi ne-a povestit “drama” lui. Dar ce m-a “durut” mai mult din povestea vieţii lui este faptul că băiatul lui locuia într-un bloc de lângă parc. Îl vedea în fiecare zi în ce hal a ajuns dar nici nu-i păsa. Nu l-am înţeles atunci pe bătrânul Andrei, mă gândeam că dacă aş fi ajuns în locul lui, nu acceptam ca nevasta mea să rămână în apartamentul meu iar eu pe străzi. Cam asta era povestea lui Nea' Andrei. Urma ca o femeie, o cunoştinţă mai veche a lui Nea' Andrei, să-i facă nişte acte să-l interneze într-un azil de bătrâni. Îmi plăcea să stau de vorbă cu Nea' Andrei, îl vedeam atât de simplu şi parcă îl invidiam. Nu le-am mai permis prietenilor mei să-l jignească. Vorbeam cu bătrânul Andrei oriunde îl întâlneam. Aveam obiceiul să dăm mâna când ne vedeam, iar într-o zi eram cu fata cu care mă întâlneam în acel parc. A apărut şi Nea' Andrei. L-am chemat să stea cu noi pe bancă. I-am prezentat-o pe fata cu care eram, după care a vrut să plece la “casa” lui. Nu l-am oprit, îşi dăduse seama că fata care era cu mine nu l-a plăcut. După aceea am aflat şi eu acest lucru. M-a întrebat fata cu care eram de ce am dat mâna cu un “boschetar”, că cine ştie pe unde a umblat. M-am simţit prost când am auzit asemenea vorbe. Eu îl consideram un prieten pe Nea' Andrei. Nu prea îmi convenea să-mi jignească cineva prietenii. Am sărit în apărarea lui atunci, i-am zis că bătrânul acela nu a ajuns aşa că a vrut el, că nu este bine să vorbească despre el aşa. I-am zis eu mai multe atunci şi le-am zis pe un ton mai ridicat. Nu ştiu dacă fata aceea m-a înţeles, dar n-a mai vorbit urât de el în faţa mea.

L-am întrebat odată pe Nea' Andrei de ce stă aşa, degeaba. Mă refeream la faptul că el de ce nu fură. Mi-a răspuns că mai bine să fie boschetar şi cinstit decât să fure. Atunci chiar nu-l înţelegeam. Nu-mi explicam cum poate fi un om în aşa fel. Acum îl înţeleg perfect.

Mergeam foarte des pe muntele de lângă oraş. V-am mai spus de acest munte. La poalele lui a “crescut” oraşul .Când era cald, sâmbăta sau duminica, mergeam împreună cu doi – trei prieteni la iarbă verde pe acest munte. Urcam pe cărare în jur de o oră (poate mai mult). Era foarte plăcut să mergi prin pădure. Cu telecabina făceam în jur de 2 minute, dar era mult mai frumos pe jos, la pas. Când ajungeam în vârf ne întâmpina o privelişte minunată, se vedea tot oraşul, străzile, maşinile, oamenii ca nişte furnici. Toate astea ne minunau. Stăteam câteodată minute în şir fără să scoatem nici o vorbă. Eram “furaţi” de frumuseţea aceea văzută de sus.

Aveam noi un loc al nostru. Era pe o stâncă, ascunsă de nişte copaci. De pe acea stâncă care avea în jur de 150 m admiram celălalt peisaj. Acolo stăteam toată ziua şi visam la tot felul de lucruri. Din partea asta se vedeau munţii împăduriţi care formau un fel de vale.

Când a fost eclipsa de soare în 1999 am fost în acel loc. Din păcate atunci a plouat. Eram trei băieţi şi aşteptam să treacă ploaia sperând că va înceta după 10 minute. Cam atât ţineau ploile vara, rar să fi plouat o zi întreagă. Neavând un loc apropiat unde să ne adăpostim am rămas pe acea stâncă. Dar ploaia nu a încetat aşa cum credeam noi că se va întâmpla, ci din contră. A început o ploaie torenţială foarte aprigă, dar n-am cedat atunci. Încă mai speram că vom vedea şi noi eclipsa. Dar când a început să fulgere şi să se audă tunetele asurzitoare, ne-a cam speriat pe toţi. Eu cel puţin nu mai puteam de frică. Am văzut un fulger foarte clar, în faţa ochilor străbătând cerul şi pierzându-se în pădure. Am căutat disperaţi un loc în care să ne adăpostim, dar din cauza ploii nu prea puteam să ne deplasăm. În cele din urmă am găsit o stâncă scoasă în afară care forma un fel de acoperiş. Ne-am ancorat sub acea stâncă. Eram obosiţi datorită efortului depus, pământul era alunecos, ploaia nu încetase, afară se făcuse mai întuneric şi mai frig. Am stat sub acea stâncă aproape 40 de minute. În tot acest timp tunetele şi fulgerele brăzdau cerul, fapt ce ne-a înspăimântat foarte tare. Am început să cântăm la un moment dat, pentru a ne distrage atenţia de la furtuna ce se dezlănţuia în jurul nostru. Dar acele cântece care erau de fapt nişte jocuri de cuvinte vulgare (Hip-Hop) s-au transformat în ţipete. Noi toţi râdeam, dar cred că râdeam mai mult pentru a nu ne arăta unul altuia îngrijorarea şi spaima ce o aveam în inimă. După ce au încetat tunetele şi fulgerele, ne-am decis să plecăm de sub acea stâncă, cu toate că ploaia nu încetase. Eram conştienţi că drumul va fi greu. Trebuia să urcăm o pantă pentru a ne întoarce la drumul care ducea spre oraş. Mai exista posibilitatea de a coborî şi prin altă parte, dar drumul acela e periculos şi când pământul e uscat. Dacă ne aventuram pe acel drum riscam foarte mult. Ne-am umplut de noroi până am ajuns la cărarea care ne ducea în oraş. Încă mai ploua şi ne-am înţeles să mai aşteptăm, speram că poate vom mai vedea şi noi o parte din eclipsa mult aşteptată. Pe cer apăruse o crăpătură în nori, fapt ce ne-a întărit speranţele. Pe lângă noi au mai apărut câţiva tineri care şi ei îşi doreau să vadă eclipsa. Ne entuziasmasem cu toţii de faptul că acea crăpătură din nori se lărgea tot mai mult. Prin acea crăpătură s-au văzut nişte raze ce cădeau în faţa noastră, undeva în munţii ce se înşirau în continuarea muntelui. După scurt timp am putut observa şi noi soarele, am privit spre el prin acei ochelari de eclipsă, dar spre dezamăgirea noastră eclipsa trecuse. Nu ne-a mai rămas decât să admirăm priveliştea din faţa noastră, munţii care parcă renăşteau după furtuna care trecuse, aburii ce se ridicau din păduri parcă erau vii, se mişcau de acolo-colo, transformându-se, pe rând, în diferite forme care ne stimula imaginaţia. Mi se făcuse foarte foame, eram obosit şi ud fleaşcă. Tot noroiul de pe mine mi s-a scurs în adidaşi şi parcă mânca din talpa mea la fiecare pas. Ne-am hotărât să coborâm pe drumul forestier. Era mai lung, dar mult mai uşor de parcurs. Ajunşi jos, în oraş, ne-am suit în autobuz ca să mergem acasă. Soarele deja îşi făcuse apariţia, dar în aer tot se mai simţea umezeală.

Am coborât în oraş pentru a schimba autobuzul. Am observat că în acel loc nu plouase chiar aşa tare, bălţile erau mult mai mici. Cât timp am aşteptat autobuzul, hainele de pe mine s-au uscat, dar foamea mă apăsa tot mai tare. Mă întrebam ce am câştigat eu din toate astea prin câte am trecut, atunci mi-am dat seama de pericolul în care ne aflasem noi pe acel munte. Mă întrebam ce a însemnat de fapt eclipsa. Auzisem tot felul de zvonuri şi poveşti cum că ar fi un semn că urmează sfârşitul lumii. Eu îl consideram doar un fenomen cosmic şi nimic mai mult.

Maică, aş vrea ca în continuare să vă explic un lucru, de fapt o stare care mă cuprinde câteodată. Ceva parcă se împotriveşte. Vreau să uit bucuriile astea pământeşti dar parcă-mi vin în minte tot mai multe. Câteodată nu pot crede, parcă îmi dispare credinţa, atunci mă apucă teama, frica, mă ia un gând că poate mâine mor şi ajung în iad. Nu ştiu ce trebuie să fac în acele momente. Mai este şi capul ăsta care îmi ţiuie în continuare iar pe la doctor nu am ajuns. Mă gândesc că asta e crucea ce trebuie să o duc. Dar mă tem să nu mă înşel, să nu mă rătăcesc. Îmi ziceau unii că o să înnebunesc de la atâta citit, altceva nu fac toată ziua decât să citesc. Uneori îmi vine în gând că poate o să mă pierd şi eu, poate Dumnezeu nu m-a ales şi pe mine. Nu-mi dau seama de un lucru, dacă Dumnezeu le face pe toate, noi oamenii ce să facem pentru mântuirea noastră? Asta nu înţeleg eu ce trebuie să fac ca Dumnezeu să mă mântuiască şi pe mine. Eu unde trebuie să aleg, în ce privinţă constă libertatea oamenilor. Unde putem alege? Să mă iertaţi Maică şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc.

Vă aştept cu nerăbdare Maică marţi. Nu închei înainte de a vă mulţumii încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine.

P.S.: Îmi cer scuze pentru greşeli.

I.

Craiova, 25.03.2005

Maică Siluana,

Am să vă povestesc, aşa cum mi-aţi cerut, despre “fetele” mele.

În şcoala generală mi-a plăcut foarte mult de o fată… Eu eram foarte timid, nu avem curajul să-i spun acestei fete că-mi este dragă sau ceva de genul ăsta. I-am trimis un timp scrisorele prin intermediul unui coleg de clasă. Aceste scrisorele erau de fapt poezii pe care le copiam de prin cărţi şi chiar versuri de cântece pe care le găseam prin reviste sau prin ziare. Într-un final, fata a aflat că eu sunt cel care îi trimitea acele scrisorele, a aflat cine era admiratorul ei secret. Aşa mă semnam la sfârşitul fiecărei scrisori. Acum îmi vine să râd.

Într-o zi mi-am lua “inima în dinţi” şi m-am dus la ea cu intenţia de a-i mărturisi tot, dar odată ajuns în faţa ei curajul m-a părăsit. I-am zis doar: “vrei să fii prietena mea?” Cred că eram roşu ca racul, nu mai puteam de emoţii. Ea m-a privit cu un zâmbet de parcă ea ştia ce e în inima mea, parcă simţea ce simt eu şi încerca să nu mă facă să mă simt prost. Mi-a spus că nu poate să facă ceea ce îi ceream eu. Parcă căzuse cerul pe mine, m-am simţit penibil. Am lăsat capul în jos şi am plecat în grabă spre clasa mea. Regretam faptul că i-am spus acele cuvinte, dar într-un fel acum ştiam că nu trebuie, de fapt, nu mai avea rost să mă “agit”.

După ce am terminat şcoala generală, aflasem că fata fugise de acasă cu un băiat (de cartier) cu care era însărcinată. Cel puţin aşa aflasem de la unii din cunoscuţii ei.

Dar “fata” mea a fost X. Ne-am întâlnit din greşeală, dacă pot spune aşa. (Cu toate că acum nu mai cred în greşeli de genul ăsta). Un prieten de-al meu a “vorbit” cu o fată prin intermediul internetului, cu care urma să se întâlnească, iar eu trebuia să-l însoţesc. Locul în care trebuia să aibă loc întâlnirea era în faţa chioşcului din curtea liceului unde învăţa fata respectivă. Am ajuns înainte cu 10 minute decât ora stabilită. Ne-am aşezat pe o bancă cu speranţa că poate va apărea o zână. Dar în acelaşi timp ne făceam griji ca nu cumva să dăm de muma pădurii. Într-un final a apărut o fată înaltă, cu un corp frumos (voluptoasă), avea părul prins în coadă cu şuviţe colorate şi ceea ce ne-a surprins (pe mine plăcut) avea ochelari. Prietenul meu a renunţat la ideea de a se întâlni “orbeşte”, după ce ne-am convins că ea este cea pe care o aşteptam. Dar parcă nici mie nu-mi venea să mă duc. Habar nu aveam despre ce au discutat ei cu o zi înainte. Dacă îşi dădea seama că nu sunt eu cel pe care îl aştepta? Nici nu apucasem să ne tocmim ce urma să facem, că ne trezim în faţa noastră cu o fată foarte veselă şi cu mult tupeu să zic aşa. Ne întreabă care dintre noi e Backham (de obicei, în convorbirile de pe internet chat-uri, se folosesc pseudonime, nick-name-uri, iar acel “Beckham” era pseudonimul pe care l-a folosit prietenul meu). Eu, foarte surprins întreb la rândul meu “ce Backham?”. În acelaşi timp prietenul meu îi răspunde: “El e”, arătând spre mine. M-am uitat la prietenul meu mirat, după care am confirmat spusele lui. “Da, eu sunt, de ce întrebi?” Fata aceea mi-a răspuns că X mă aşteaptă în şcoală dacă vreau s-o cunosc. I-am spus că din acest motiv am venit, apoi am urmat-o şi am făcut cunoştinţă cu X iar după câteva discuţii a urmat să ne întâlnim, dar ziua în care urma să ne întâlnim am stabilit-o într-o convorbire telefonică.

Ne-am întâlnit într-o duminică, era cam înnorat, aşa că ne-am propus să mergem într-un bar, dar am ajuns într-un internet-cafe. Pe drum, X mi-a spus nişte lucruri care mi-au schimbat intenţiile cu privire la persoana ei. Mi-a spus că ea are un prieten în Italia, că acel prieten (sau iubit, nu ştiu ce a fost de fapt) este gelos şi n-ar fi bine ca noi să fim văzuţi împreună. Nu prea am înţeles eu ce tot îndruga ea, dar după ce a continuat mi-am dat seama ce zice. Mi-a spus că ea nu a avut nici o relaţie cu un băiat mai mic decât ea (eu aveam 16 ani, iar ea 17 ani). Atunci în mintea mea s-a întipărit un fel de ambiţie, ceva de genul “Adică vrei să zici că eu nu sunt bun, lasă că-ţi arăt eu ţie!” Un fel de a mă răzbuna, dar nu în sensul de a-i face rău. Nu ştiu exact la ce anume m-am gândit atunci. Acum îmi vin în minte tot felul de explicaţii pe care atunci nu cred că le-aş fi argumentat.

X mi-a spus că eu dacă nu am alte intenţii, putem fi prieteni, amici. Acum îmi dau seama că , poate ea nici nu ştia, nu avea nevoie de un prieten (iubit), ci de cineva care să o asculte. A trecut ceva timp în care am fost doar amici.

Până ce relaţia noastră să se transforme, am întâlnit o altă fată. O blondă, o unguroaică care vorbea nemţeşte. Din câte am înţeles eu unul dintre părinţii ei era de naţionalitate maghiară iar celălalt de naţionalitate germană. Fata asta avea un prieten pe care, susţinea ea, îl iubea. Dar acest băiat o cam bătea, se cam certau. Fata avea şi ceva bănuţi de la părinţi, pe care nu se ruşina să-i cheltuiască în voie pe oriunde. Cred că era genul de fată pe care şi-o doreşte orice băiat. Eu am cunoscut-o într-o perioadă în care era certată cu prietenul ei. Mai avea o soră care era înnebunită după un prieten de-al meu. Aşa am cunoscut-o. Au venit împreună la net-cafe-ul unde lucram. Cea mică venea des pe acolo. Eu cu cea mare am avut treabă. Şi era mai mare cu doi ani ca mine. Ea a fost prima fata pe care am sărutat-o. Şi au fost momente în care puteam continua până la “capăt”, dar ceva mă oprea. O să încerc să mă gândesc ce anume. Cred că doar emoţiile erau de vină, iar când nu au fost “emoţii” a intervenit altceva. Cu fata asta am avut o relaţie cam aiurea, alt cuvânt nu găsesc. Mă refer la faptul că de câte ori se certa cu prietenul ei, venea s-o “consolez” eu. Mi-am pierdut multe nopţi împreună cu ea, uneori ne rezumam doar la a ne expune anumite idei legate de diferite subiecte, care de fiecare dată ajungeau doar la nişte contraziceri. Alteori ne pierdeam în “jocurile” plăcerii. Când am cunoscut-o prima oară, mi-a spus că s-a certat cu prietenul ei despre care eu ştiam. Nici prin cap nu-mi trecea că se vor împăca. M-am simţit fraierit atunci când s-au împăcat, căci aşa am şi fost. Trebuia să ne întâlnim, dar ea nu apăruse în locul unde trebuia. Mai apoi am aflat că se întâlnise de fapt cu fostul prieten. Mi-am jurat să mă răzbun pe ea, cum voi putea. După 2 – 3 zile îmi trecuse, mai ales că o cunoscusem pe Y. Ea a fost cea mai arătoasă, să spun aşa (am văzut-o anul trecut la un concurs de miss televizat). Tot cu ajutorul internetului am întâlnit-o. Ce a fost mai rău, este faptul că şi ea s-a împăcat cu prietenul pe care îl avea înainte şi de care eu nu ştiam. Ba nu, aici mă înşel, a fost altfel. Am ştiut că urmau să se împace, dar mi-a povestit doar în ultima zi ce urma să se întâmple. Îl cunoşteam şi pe el, doar din vedere, şi după pseudonimul pe care-l folosea pe net. Împăcarea urma să aibă loc la o petrecere de majorat a unui băiat, unui prieten comun.

Mi-a explicat totul exact cu o seară înainte, era un fel de răzbunare. M-a asigurat că nu va dura mult, mi-a spus că urma să-i facă un fel de “scenă” din care el să iasă umilit, înjosit, ceva de genul acesta.

În seara următoare, la acea petrecere eu am cam luat-o cu băutura. Am observat că cei doi (Y şi prietenul ei) nu păreau a se fi certat, în viziunea mea, păreau foarte fericiţi. Beat cum eram, mi-am luat şi eu o fată (pe care o chema tot Y) pentru a-i face în ciudă. La acea petrecere a apărut şi Blonda fata despre care v-am scris mai sus. Eu eram însoţit de 4 – 5 prieteni, toţi eram furaţi de alcool. Acea petrecere era să se transforme mai mult într-o bătaie. Unul din prietenii mei a fost apostrofat de un băiat care venise împreună cu prietenul Blondei. Totul a fost aplanat datorită acestei fete.

A doua zi, spre seară, m-am întâlnit cu X. Primul lucru pe care l-am făcut când ne-am întâlnit a fost să o întreb ce a făcut cu prietenul ei. Am uitat să vă spun că ne-am întâlnit accidental. Nu-mi amintesc ce mi-a răspuns, ce a făcut, dar îmi aduc aminte că ne-am reproşat unul altuia, ne-am acuzat unul pe altul, după care ne-am împăcat. După puţin timp relaţia cu X se transformase, devenise altceva decât simplă prietenie. Pentru X simţeam ceva, începeam să mă ataşez de ea. I-am spus ce simt pentru ea, am avut curajul să-i mărturisesc ce aveam pe inimă. A rămas într-un fel surprinsă de ceea ce-i ziceam. După un timp relaţia noastră a devenit una mai serioasă. Dar nu ştiu ce a fost în capul meu. Nu renunţasem nici la cealaltă fată, Y. După un timp (pe care l-am împărţit între cele două) au aflat una de alta. Au aflat, mai bine zis datorită internetului, după care s-au întâlnit. Mi-a descoperit toate minciunile. Dar pe X n-am minţit-o, adică pentru ea simţeam cu adevărat ceva. Într-un final am convins-o pe X că o iubesc. Cu Y din acel moment nici că am mai vorbit.

Îmi cam fugeau ochii. Nu prea mă puteam stăpânii când vedeam o fată frumoasă care îmi plăcea, care mă atrăgea.

La majoratul unui văr de-al meu am întâlnit o fată Z. Mă cam luase vinul şi n-am stat prea mult pe gânduri şi am început să o “vrăjesc”. După două trei zile am sunat-o pe Z cu scopul de a stabili o zi în care urma să ne întâlnim. În cele din urmă ne-am întâlnit, dar acum eram treaz şi îmi zbura gândul numai la X. Z mi-a spus la un moment dat că sunt altfel decât eram în seara aceea la majorat. Mi-a reproşat faptul că sunt mai rece, mai distant. Aşa şi eram. N-am stat mult cu ea, n-am mai continuat relaţia. X mi-a spus odată (în perioada în care mă întâlneam cu Z) că m-a văzut într-o zi în oraş însoţit de o fată. Eu ştiind că n-am fost prin zona aceea, m-am gândit că poate m-a văzut cu sora mea. Cum am mai spus am renunţat la relaţia cu Z pentru că o iubeam prea mult pe X. I-am spus şi de Z şi m-a iertat, dar cred că “aventurile” astea le-am făcut mai mult ca să mă răzbun pe ea. Să vă explic şi de ce. Eram împreună cu ea şi cu un prieten şi ne plimbam prin oraş. Dintr-o dată X îmi dă drumul la mână şi-mi spune să merg înainte. I-am făcut pe plac şi am înaintat împreună cu prietenul meu, ea rămânând în urmă. Am mers vreo 50 de metrii după care ne-am oprit şi m-am întors să văd ce face X. Am observat că stătea de vorbă cu un băiat care era mult mai mare ca mine la statură, îmbrăcat în haine ce le poartă de obicei valutiştii, bişniţarii, au ei o modă aparte, o eleganţă mai diferită. Eram foarte nedumerit de ceea ce vedeam. Am întrebat-o pe X ce s-a întâmplat, de ce mi-a făcut “paşi”. M-am simţit tare prost atunci, nu de faptul că eram cu acel prieten şi asista la toată scena (era cel mai bun prieten, dacă ar fi fost altul cred că ar fi făcut mişto de mine, ar fi râs de ce-mi face prietena mea), ci de faptul că în sinea mea m-am simţit desconsiderat şi nu de oricine, ci chiar de persoana pe care o iubeam. În seara aceea m-am supărat foarte tare pe X, nu-mi puteam explica de ce a făcut ea gestul acela. Ea prea multe explicaţii nu mi-a dat şi văzând că nu-mi explică ce a însemnat toată treaba aia, n-am insistat nici eu prea mult. Într-un final, am trecut şi peste asta, cu toate că explicaţii nu am primit.

Eram într-o zi în staţia de autobuz din apropierea liceului în care învăţa X şi aşteptam să apară un coleg de clasă cu care urma să merg spre şcoală, dar apare X şi după un timp mai apare şi un prieten mai vechi. Am fost foarte bucuros când l-am văzut, nu-l mai văzusem de mult timp. Am fost vecini când locuiam împreună cu bunica (din partea lui tata) la bloc. Am copilărit împreună. El este mai mare decât mine cu patru ani, dar făceam multe năzbâtii împreună. După ce a plecat X eu m-am îndreptat spre liceul meu însoţit de acest prieten. Mi-a spus că o cunoaşte pe X, că a văzut-o prin discotecă în compania unor “personaje” cunoscute ca făcând parte din lumea interlopă. Nu l-am crezut, chiar l-am rugat să nu mai vorbească despre ea aşa. Eram convins că o confundase cu altcineva. Asta a fost înainte de a se întâmpla scena când X mi-a dat “papucii”. Şi au fost mai multe. Mi-au mai zis nişte prieteni că o văzuseră în compania unor “băieţi” cunoscuţi, dar tot nu i-am crezut, până am văzut-o cu ochii mei.

Mă plimbam cu un prieten prin oraş. La un moment dat acest prieten mă atenţionează cu privire la o fată, despre care el credea că este X. Eram cu acelaşi prieten care a asistat la faza când X mi-a dat “papucii”. Aşa că, l-am crezut deoarece el o cunoştea foarte bine. Într-adevăr era X. Am vrut să mă duc după ea, dar ce s-a întâmplat după aceea m-a lăsat mut. Lângă X oprise o maşină (un BMW). Nu erau părinţii ei, aceştia aveau o Dacie. Am rămas fără cuvinte după ce am văzut cum X s-a suit în acea maşină. Prietenul meu urmărea şi el foarte nedumerit ce se întâmpla. Noi priveam cam de la o distanţă de aproximativ 100 m. L-am întrebat pe prietenul meu dacă X s-a suit în maşină, deoarece mie nu-mi venea să cred. Mă gândeam că poate n-a fost ea. Nu-mi explicam cine putea fi cel care conducea maşina aceea. Atunci m-am gândit că tot ce mi-au spus prietenii mei era adevărat. Cu X n-am fost niciodată într-o discotecă sau la o petrecere. Părinţii ei, spunea ea, erau cam severi…

Am întrebat-o într-o zi dacă s-a mai întâlnit cu un alt băiat sau dacă are de gând să mai continuăm relaţia noastră. Mi-a spus atunci că într-adevăr s-a mai întâlnit cu cineva, dar nu a fost nimic serios între ei, doar au ieşit la un suc. Am întrebat-o cu cine, dacă-l cunosc şi într-adevăr îl cunoşteam. Dar explicaţii despre toate celelalte nu mi-a dat, dar nici n-am întrebat-o. Aşteptam să văd dacă îmi spune ea. Am întrebat-o dacă mai vrea să mai continuăm relaţia noastră. Mi-a explicat că-i pare rău şi nu s-a gândit că o să mă supăr doar că a ieşit la un suc cu câţiva prieteni. M-a convins de faptul că regreta că m-a făcut să mă îndoiesc de ea şi m-am gândit că toate celelalte nu mai au rost şi că ar fi bine să le uit. Le-am uitat pentru că am iubit-o şi poate că n-am făcut bine, poate trebuia să le lămurim şi pe acelea.

A trebuit să ne întâlnim într-o seară pe la ora 21.00 într-un loc în care ne vedeam cel mai des. Eu am ajuns pe la 21.15 după care am mai aşteptat încă 15 minute. Trecuseră aproximativ 5 săptămâni de la discuţia noastră. M-am dus într-un net-cafe unde ştiam că merge ea mai tot timpul crezând că o voi găsi acolo. Era foarte aproape de locul întâlnirii. Acolo, în net-cafe m-am întâlnit cu un prieten care o cunoştea. L-am întrebat dacă ştie ceva de ea şi mi-a spus că a plecat nu cu mult timp înainte să apar eu. Eu m-am gândit atunci că poate a plecat acasă. Aveam intenţia să mă duc după ea. Întrebându-l pe acel băiat în ce parte a luat-o mi-a indicat un alt drum faţă de cel pe care mergea ea acasă. Atunci am intrat la bănuieli. M-am gândit cum aş putea afla dacă mă înşel, ca nu cumva să fie doar imaginaţia mea, sau dacă e adevărat ceea ce credeam. M-am gândit să-i sparg căsuţa de email, contul de pe un server public. Aveam posibilitatea aceasta, învăţasem multe în domeniul informaticii, ajunsesem la o oarecare dexteritate în acest domeniu. Dar ce am văzut acolo pur şi simplu m-a şocat, nu-mi veneam să cred. Erau tot felul de mesaje, unele chiar declaraţii de dragoste, poze cu X în compania unui tip pe la petreceri, chiar şi în discotecă. Nu ştiam ce să fac. Mă gândeam cum ar fi trebuit să reacţionez. Să o fi luat la bătaie, să mă fac că nu ştiu nimic de toate cele văzute şi să-i plătesc cu aceeaşi monedă? M-am gândit că mai bine ar fi s-o uit, să nu mă mai gândesc la ea. Mi-a fost greu un timp, dar m-a ajutat şi ea s-o uit. Îmi trimitea mesaje prin email în care mă acuza că sunt laş, că de ce nu vreau să o mai văd şi chestii din astea. Eu la rândul meu nu mă lăsam mai prejos, îi răspundeam uneori foarte jignitor. Toate au fost în aşa fel încât până la urmă am uitat-o, dar nu complet. Mă mai gândeam uneori la ea. Încă nu aveam certitudinea că ceea ce văzusem interpretasem corect sau am ales varianta cea mai proastă de a rezolva, a fugi de ea. Dacă totul era aşa cum credeam eu, mă gândeam că am făcut bine, dar dacă nu era aşa înseamnă că am fost prost de tot. Dar viaţa pe care o duceam m-a făcut să uit de toate astea. Am cunoscut alte fete cu timpul. Ultima fată pe care am cunoscut-o era mai mică cu doi ani decât mine. N-am apucat prea mult timp împreună, aproape două luni, după care am fost arestat.

Dar după ce am fost transferat în penitenciarul Codlea am primit imediat o scrisoare de la X prin care îmi explica cum s-a simţit când a auzit vestea că sunt arestat şi cât de mult o doare acest lucru.

Dar am uitat să vă menţionez un lucru. Înainte de a fi arestat, de Crăciun m-am întâlnit cu X. Asta la insistenţele ei (prin cunoscuţi comuni îmi transmitea că ar vrea să mă vadă şi să iau legătura cu ea). Mi-a explicat cât de mult mă iubeşte, că ţine la mine, că-i pare rău de tot ce a făcut şi m-a supărat. Vă spun sincer, am rămas foarte uimit văzând-o cum îmi mărturisea toate acestea. Primul lucru la care m-am gândit a fost să mă răzbun pe ea, dar n-am putut. I-am explicat că s-a stins totul în mine, că nu o mai pot privi cu aceeaşi ochi. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea după aceea.

Dar am continuat să corespondez cu ea (din iulie 2002 – decembrie 2002). A reuşit să plece în Italia la o facultate, aşa susţinea ea. Am primit de la ea 3 sau 4 scrisori din Italia, dar cât timp a fost în România mi-a scris foarte multe scrisori în care m-a convins că m-a iubit cu adevărat. Acum nu mai simt ceva special pentru ea. Mi-ar plăcea să mai aud despre ea ceva, dar nu neapărat. Sper să fie bine. Despre ultima fată am auzit că a ajuns rău.

Închei aici Maică, dar nu înainte de a vă mulţumi din suflet pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă urez multă sănătate! Doamne miluieşte!

P.S.: Scuzaţi-mi vă rog greşelile de ortografie.

Craiova, 28.03.2005

Maică S.,

M-aţi întrebat despre frica mea. O să încerc să vă explic cât mai bine ce simt în acele momente când vine teama.

Prima oară când am simţit-o “a fost în acea seară când m-am refugiat” cu doi – trei colegi de cameră în baie pentru a “sufla în pungă”. Starea aceea de euforie, senzaţia de plăcere dintr-o dată s-a transformat în altceva. La început a fost un fel de moleşeală, starea din care ieşeam încetând inhalarea de vapori de diluant. Am observat că nu apare nici o schimbare, după care m-am ridicat în picioare sperând că-mi voi reveni. Dar după ce m-am ridicat a fost mai rău, am simţit că mă comprim în mine ca şi cum m-aş fi prăbuşit în sinea mea. Lumina din baie parcă şi ea scădea din intensitate. Atunci m-am speriat crezând că este ceea ce numesc drogaţii (acea stare de panică care o descriu majoritatea celor care se droghează intravenos cu substanţe de mare risc – heroină, cocaină, amfetamine) “paranoia”. Panica s-a transformat într-o isterie în mintea mea. Încercam să mă opun acelei stări. Nu ştiu exact ce a fost în mintea mea atunci, dar am observat că nu pot face nimic. Ce am simţit în clipele acelea se potriveşte cu ce explică Părintele Savatie în Dragostea care ne sminteşte. Numai că eu nu am văzut pe Domnul Iisus, eu am rămas în “întuneric”. Aşa simţeam atunci. Nu mai vedeam decât conturul celor din jur. Mi se păreau goi pe dinăuntru şi foarte întunecaţi. Erau nemişcaţi şi nu-i puteam distinge pe toţi odată. Îmi apăreau pe rând. Mă auzeam doar pe mine, de fapt gândurile parcă se auzeau, urechile le simţeam ca şi când aş fi fost sub apă. Pa lângă ce gândeam eu mai auzeam un fel de fâşâit, scârţâit, un zgomot îndepărtat. Acceptasem starea în care mă aflam şi mă simţeam parcă captiv în acea stare. În mintea mea nu mai aveam scăpare de “acolo”. După cum v-am mai zis tot ce am putut face, a fost să ”ţip” (într-un fel, căci aşa credeam în mintea mea, că ţip) disperat la Dumnezeu să-mi mai ofere o şansă. Dar îmi dau seama că habar nu aveam ce voi face dacă o voi avea, de fapt dacă urma să mi-o ofere Dumnezeu. Nu-i “promisesem” nimic, ci i-am cerut doar încă o şansă.

În momentele acelea îmi părea rău, regretam foarte mult ceva, dar sincer nu ştiu exact ce anume. Cred că din cauza faptului că se terminase (în mintea mea). După ce a trecut tot chinul acela (că bine nu a fost) primul lucru pe care l-am făcut a fost să plâng, un fel de lacrimi de bucurie că totul a trecut. Au fost câteva comentarii din partea celorlalţi dar nu mai aveam putere să-i bag în seamă.

După câteva zile uitasem tot, revenisem la acelaşi obiceiuri. După cum v-am mai zis, am dat vina pe diluant. Singurul lucru pe care l-am schimbat după acea întâmplare a fost cantitatea de diluant. După un timp renunţasem şi la diluant. Nu-mi mai plăcea. Mi-a fost greu când îl vedeam (diluantul) dar mi-a trecut cu timpul.

Într-una din serile când nu puteam dormi, în general se întâmpla vara când era foarte cald, am urmărit un documentar, pe postul de televiziune Discovery, intitulat, în traducere română Universul. În acel documentar s-a prezentat şi o teorie cu privire la expansiunea universului cosmic. Această teorie, care a fost şi demonstrată, susţine faptul că galaxiile sunt într-o continuă depărtare una faţă de cealaltă. De fapt totul a plecat de la teoria “Big-Bang-ului”, fenomen în urma căruia se presupune că a luat naştere universul. Această teorie a “Big-Bang-ului” a plecat, de fapt a fost demonstrată cu ajutorul teoriei lui A. Einstein care susţine că energia este direct proporţională cu masa (demonstrată şi aceasta). V-am spus, de fapt v-am scris toate astea deoarece eu le-am crezut, nu că acum nu le mai cred, dar nu prea mai îmi pasă de fapt. Cărţile pe care le mai am le ţin doar pentru a le înapoia când mă voi elibera, altfel le-aş fi aruncat de mult timp. Mă refer la cărţile de fizică. O să rezum totul doar la un singur gând, la ultimul gând în legătură cu ce vreau să vă explic. În capul meu, după logica celor prezentate mai sus (de fapt au fost mai multe şi mai complexe) a rezultat că totul va redeveni un nimic, un infinit, noţiune pe care încercam să o înţeleg raţional. De aici a plecat prima teamă lucidă, conştientă, fără diluant sau diazepam. Că sunt un nimic. Au apărut pe urmă şi o parte din “simptomele” din baie, dar treceau printr-o simplă “schimbare de mediu”. Mă ridicam din pat (de obicei când era linişte şi dormeau toţi şi mă gândeam la toate astea) şi mă plimbam prin cameră, mă uitam pe geam, făceam orice numai să-mi iau gândul de la “nimic”. Era uşor la început, până de sărbători, în noaptea de Crăciun, când mi-am dat seama că pot să mor şi să devin mai repede un nimic, ceea ce credeam că sunt de fapt. În noaptea aceea au apărut toate “simptomele din baie” fără ultima parte, doar panica şi gândurile. Dar atunci puteam face cred că orice, tot nu mi-ar fi trecut. Nu ştiam ce să mai fac, totul era întunecat în mintea mea. Reuşeam să adorm cu ajutorul somniferelor tari (leuomepromazim, carmazepim + levo uneori). Nu puteam să-mi iau gândul de la moarte. Nu mai aveam poftă de mâncare. Îmi găseam liniştea în ţigări şi integrame. Nici la televizor nu mă mai puteam uita. Prin filme mureau toţi şi nu puteam uita deoarece mă îngrozeam şi mai tare. Mă trezeam dimineaţa devreme pentru ca seara după apel să fiu extenuat, să pot dormi. Îmi era teamă să dorm singur. Atunci eram 9 inşi în cameră şi opt paturi. L-am lăsat pe altul să doarmă în patul meu numai ca eu să dorm cu încă unul în pat. La cabinetul medical mi-au spus că am spasmofilie, dar după cât calciu şi vitamine am luat trebuia să-mi revin. După revelion, timp în care mă simţeam tot mai rău (nu fizic) am auzit de Sfânta Taină a Spovedaniei. Habar nu aveam ce înseamnă cu adevărat spovedania. Unul din colegii de cameră, cuprins în programul desfăşurat de Maica F., mi-a dat un ghid de spovedit. El era de câteva zile în cameră. Atunci am aflat de “cursurile” cu măicuţe cum le spuneam noi. După ce m-am spovedit, m-am gândit că-mi va trece acea groază, depăşisem teama. N-am vorbit cu nimeni despre ce era în capul meu, credeam că mă îndrept spre nebunie. În cameră nu puteam discuta cu nimeni despre asta, cu siguranţă începeau să râdă de mine, iar în cazul în care unul mă considera nebun cred că atunci chiar înnebuneam. În sinea mea începusem să cred că dacă mă consider nebun, nu sunt, deoarece auzisem pe undeva că nici un nebun nu recunoaşte că e nebun. După ce m-am spovedit a fost mai rău într-un fel. Zic într-un fel, deoarece am mărturisit jumătate din păcat, îi schimbasem sensul „dar fără să-mi dau seama”. Dar dacă nu făceam asta nici că o mai întâlneam pe Maica F. Ajunsesem într-o stare disperată, nimic în jurul meu nu avea sens, somnul meu era foarte agitat, mă trezeam de 4- 5 ori pe noapte iar poftă de mâncare nu mai aveam deloc. Simţeam că parcă mintea îmi ia foc, parcă urma să explodeze. Gândul că voi muri într-o zi şi poate chiar în clipa următoare nu-mi ieşea din cap. Când se lua curentul şi se stingea neonul începea un adevărat chin psihologic pentru mine. Mă panicam cu totul, tremuram din cap până în tălpi şi abia dacă mai respiram. Nu puteam face nimic. Gândul îmi stătea numai la moartea ce mă paşte. Într-o zi n-am mai rezistat şi am vorbit cu educatoarea secţiei. Dar nu i-am zis ce gânduri aveam pentru că mi-a fost ruşine într-un fel, dar i-am explicat că am îndoieli cu privire la existenţa lui Dumnezeu. După ceva timp a venit Maica F. din nou în penitenciar. M-a scos doamna educatoare, de fapt eu i-am cerut dacă are puţin timp să vorbesc cu ea. Când am intrat în birou am văzut-o pe Maica F. şi eram un pic nedumerit de prezenţa ei. Mă uitam la crucea pe care o avea în mână şi nu prea ştiam de ce e aşa mare (nu că acum ştiu care este adevăratul sens al acestui obicei, dar cred că este “crucea personală”. Poate mă înşel şi vă rog să mă iertaţi). N-am îndrăznit să-i spun ce mă “doare” cu adevărat, n-am avut curaj pentru că mai era acolo şi doamna educatoare şi domnişoara care o însoţea pe Maica F., dacă îmi amintesc eu bine numele ei este I. Îmi cer scuze dacă m-am înşelat, dar nu-mi amintesc prea bine. Dar din câteva cuvinte Maica F. m-a liniştit. Aceleaşi cuvinte cred că putea să mi le zică şi preotul de acolo, dar spuse de Maica au avut un sens, au fost “pline”. Am discutat atunci despre credinţă. I-am spus atunci că eu aş vrea să cred dar nu prea pot. I-am explicat şi de ce, cum mă otrăvisem cu “fizica”. Mi-a notat atunci pe o bucată de foaie rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase...”. Acea foaie pentru mine devenise sfântă. Nu aveam atunci decât acel ghid de spovedanie, o carte de rugăciuni şi un “Noul Testament” de pe la nişte “pocăiţi” ce vizitaseră penitenciarul. Ţineam foaia aceea mereu cu mine (şi acum o mai am).

V-am mai povestit parcă de “criza” când s-a luat curentul şi m-am “trezit” în beznă. Aceea a fost cea mai gravă dintre toate câte au fost. A şi durat ceva timp pana de curent, timp în care devenisem o legumă, nu mai puteam nici să mă mişc. Citeam înainte de a se lua curentul ghidul de spovedanie. Urma ca a doua sau a treia zi să mă spovedesc din nou, aşa m-a îndrumat Maica F. Mi-am dat şi eu seama că nu mă spovedisem cum trebuie. Aveam şi cartea de rugăciuni cu mine şi aceea foaie pe care era notată “Doamne Iisuse Hristoase...” Am început s-o zic în gând. Eram panicat şi nu mai ştiam ce să fac, transpirasem foarte tare şi tremuram mai rău ca niciodată, abia ce mai respiram. În timp ce ziceam în gând rugăciunea, la un moment dat am simţit acea nepăsare de sine, continuând să rostesc rugăciunea în gând iar după ce-mi mai trecuse tremuratul am zis-o în şoaptă. Nu ştiam ce să zic de acea “nepăsare”, parcă nu era de la mine. Totuşi n-am zis la nimeni ca să nu mă fac de râs. Ce ziceau oare ceilalţi când aflau că-mi este frică de întuneric? Până la urmă şi-au dat seama că ceva nu-i în regulă cu mine, dar nu cred că au avut curaj să mă întrebe. Nu mă refer la faptul că aş fi reacţionat violent, ci, dimpotrivă, eram prieten cu toţi, cred că le-a fost ruşine.

A trebuit apoi să plec pe cursă, pe spitalul penitenciar Colibaşi. Înainte cu o zi mi-a adus Maica F. o carte de rugăciuni, o cruciuliţă, câteva cărţi şi o sticluţă cu mir. M-am bucurat foarte mult de cruciuliţă şi de sticluţa cu mir. Cartea Minunea credinţei m-a ajutat foarte mult cât timp am fost în spital. Mă întâlnisem acolo cu un om, adventist cred, care îmi făcuse capul calendar cu ale lui. Norocul meu (acum nu mai cred în noroc) că am avut cu mine cartea de la Maica F., care m-a ajutat să trec peste “teoriile” acelui credincios. Cel mai mult din acea carte m-a impresionat arătarea Maicii Domnului în timpul unei invazii din al Doilea Război Mondial şi când un ateu s-a botezat, iar într-o poză făcută în timpul botezului se vede un porumbel pe capul celui botezat. Desigur, şi celelalte minuni relatate în acea carte au fost impresionante dar acestea două mi se par cele mai mari dintre ele. Când îmi aduc aminte de minunile pe care le-a făcut Maica Domnului mi se spulberă orice îndoială cu privire la sfinţenia Ei. Mai ales după ce am citit în Cele mai frumoase 153 de istorisiri adunate de la Sfinţii Părinţi, despre minunile pe care le-a făcut.

V-am explicat toate acestea ca să vă “arăt” cam de unde a început frica asta a mea, de unde se trage.

Cu timpul s-a transformat, adică s-a rezumat doar la aceea stare de “disconfort psihic”, aiureală, care mă fac să-mi amintesc de moarte. Când am citit în Vademecum ce au făcut îngerii de au căzut şi că nu se mai pot întoarce m-am cam îngrozit. M-am gândit că doar pentru atât au păţit ce au păţit, eu ce-o să păţesc?.

A mai fost şi ceea ce a zis Domnul Iisus: “mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. În mintea mea a intrat ideea că omul nu e în stare să “aleagă”, că nu prea are o libertate. În mintea mea, omul de mic îşi creează o personalitate, care în viitor îl va face să “aleagă” pentru el (între alb şi negru). Această personalitate, după părerea mea, se construieşte pe baza întâmplărilor şi experienţelor trăite în viaţă. Dacă Dumnezeu îi va da “experienţele” pe care vrea El, atunci din copilul acela iese până la urmă ce vrea El. În mintea mea Iuda Iscarioteanul a fost “crescut” pentru a-l vinde pe Iisus, de chiar Dumnezeu. Iuda unde mai putea să aleagă? Sau dacă a murit înainte de a muri Mântuitorul şi-a aflat mântuirea în iad ca toţi ceilalţi? Şi cam de la astea pleacă “fricile” astea în acest moment. Trăiesc una din ele, mă gândesc că poate şi eu sunt un Iuda, adică nu voi fi ales şi nu pot alege. Vă rog să mă iertaţi Maică pentru ce am scris mai sus, căci nu spre ispitire sunt, dar nu-mi dau seama cum pot eu să zic că mă străduiesc să cresc fiind un corcoduş când eu poate sunt sămânţă de iarbă şi nici nu ştiu. Sau poate asta înseamnă “fiecare după puterea lui”, să tinzi spre corcoduş, chiar dacă vei ieşi iarbă. Şi aici mai apare încă un gând contradictoriu: Dacă ies neghină? Ce rost ar mai avea lupta, “păcatul bate la uşă, dar tu răzbeşte-l” (nu ştiu cuvintele exact) şi nu suntem în stare să alegem, ori cădem ori nu. Şi de aici mă “prăbuşesc”, mintea o ia razna, nu-mi rămâne decât să închid ochii şi să zic “Doamne Iisuse Hristoase...”.

Alteori îmi dispare credinţa şi mă trezesc nicăieri, mă uit în jur şi nu-mi explic ce rost au astea, parcă toate sunt nişte nimicuri: mâncarea, patul, cei din jurul meu, toate parcă devin iluzii. Mă întreb cum de am apărut eu, conştiinţa mea (nu trupul), cum pot să gândesc despre mine, ce putere are acela de m-a născut ca fiinţă individuală, ca şi conştiinţă. Şi atunci apare teama să nu ajung un nimic infinit sau mai bine zis un nimic total. Căci în mintea mea, Cel ce m-a făcut, poate să mă şi “desfacă”.

Maică, uneori simt în mine un fel de oftică, de mâhnire, de împotrivire, habar nu am cum să-i zic. Dar parcă mă opreşte din citit, din rugăciune, parcă roade din mine, mă aduce în pragul disperării, îmi vine să mă iau la ceartă cu primul care-mi iese în cale. Îmi creează o stare de agitaţie, de nervozitate şi gândurile se îngreunează parcă, e normal aşa ceva? Abia dacă mă mai pot abţine.

Acum două zile am văzut în cameră, la o întindere de braţ lângă mine o criză de epilepsie. Era pentru prima oară când am văzut aşa ceva. Un bătrân de vreo cinci zeci şi ceva de ani e bolnav de epilepsie. Mă uitam îngrozit la el cum se chinuia. Ceilalţi care încercau să-l ajute păreau atât de neputincioşi încât mie mi s-a părut că ceea ce au făcut ei a fost mai mult să-l ţină să nu cadă din pat. Mi-a fost milă într-un fel de omul acela. Cine ştie prin ce trecea el în clipele acelea, prin ce chin era “petrecut”.

În finalul acestei scrisori vreau să vă rog să mă iertaţi dacă am scris vreo prostie şi vă rog să mă iertaţi şi pentru greşelile ortografice. Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce faceţi pentru mine. Vă aştept cu mare nerăbdare.

I.