Întoarcerea fiului risipitor - Mărturiile unui deţinut - Partea I

Versiune tiparTrimite unui prieten

Partea I

30.01.2005, COLIBAŞI

Maică F.

În primul rând vă anunţ că am ajuns cu bine aici pe spital.

Înainte să plec, m-am rugat la Bunul Dumnezeu, să-mi ajute în această călătorie. Şi pot să văd cum Domnul Iisus Hristos mi-a ascultat rugăciunile.

Maică, uneori am momente de îndoială, uneori nu mai suport, nu mai am răbdare, uneori îmi este frică, Maică, simt că înnebunesc. Învaţă-mă, Maică cum să-mi duc crucea, învaţă-mă cum să o port cu bucurie.

Mă simt singur câteodată, am gânduri urâte, îmi vine în gând o ispită, aceea dacă voi intra în împărăţia lui Dumnezeu sau nu şi mă înspăimânt. Învaţă-mă, Maică, te rog, ce să fac! Mă rog în continuare la Dumnezeu să mă întărească în credinţă.

Nu ştiu ce să mai cred, ori înnebunesc şi nu-mi dau seama.

Mă rog la Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să nu mă lase pradă nebuniei, roagă-te, Maică pentru mine.

Toate după voia Domnului.

I.

09.02.2005, Craiova

Maică F,

Astăzi am părăsit Penitenciarul Spital Colibaşi. Spre surprinderea mea m-a adus pe P.M.S. şi n-am mai ajuns la P.M.T. Toate după voia Domnului!

M-am rugat în continuare la Dumnezeu, şi ziua şi noaptea, mă rog în continuare să nu mă părăsească.

Maică m-au încercat multe ispite, dar credinţa mi-am păstrat-o, ea este cea care îmi dă nădejdea.

Maică, nu ştiu ce să mai cred despre Biserica Ortodoxă? Mă feresc să spun că m-a amăgit satana, dar îmi doresc din tot sufletul să-mi dau seama că de fapt asta s-a întâmplat.

Să vă explic de ce spun toate astea:

Cât timp am stat în spital, am stat de vorbă cu un om. Acest om credea foarte mult în Dumnezeu, şi-i urmează poruncile. Dar la vârsta de 45 ani, susţine el, şi-a dat seama că Biserica Ortodoxă minte într-un fel. Se referea la faptul că Biserica Ortodoxă se închină la icoane, se închină la oameni, se referea la Sfinţi, contesta Sfintele Taine şi mai multe lucruri care se întâlnesc numai în Biserica Ortodoxă.

Când am citit în Sfânta Evanghelie, nu-mi aduc aminte exact cuvânt cu cuvânt, dar suna cam aşa: Domnul Iisus spunea către ucenicii Săi că va fi pentru mulţi piatră de poticnire. Atunci când citeam acest verset nu mi-am dat seama cum ar putea deveni Domnul Iisus Hristos Însuşi piatră de poticnire pentru credincioşi.

Maică, am o îndoială faţă de Biserica Ortodoxă, dar ştiu că Domnul Iisus a mai zis către ucenicii Săi când le-a dat limbi de foc, că oricine crede în ei crede în Iisus, şi cine crede în Iisus crede în Cel ce L-a trimis pe Iisus.

Maică, aş vrea tare mult să vă vorbesc, să mă lămuriţi, cum este adevărul de fapt.

Mă rog la Dumnezeu să-mi lumineze mintea şi să-mi arate adevărul.

Dacă mai veniţi pe aici pe la P.M.S. vă rog din suflet, dacă este posibil desigur, să mă scoateţi să vă vorbesc două minute. Eu o să încerc să vorbesc cu Părintele de aici, să văd cum pot lua legătura cu dânsul, poate mă poate ajuta cumva în privinţa îndoielilor mele.

Toate după voia Domnului,

I.

02.03.2005, Craiova

Maică S.,

Am să mă străduiesc să povestesc cât mai bine, dar nu ştiu dacă voi reuşi să o fac în ordine cronologică.

Până la vârsta de 7 ani, am locuit într-un apartament cu trei camere, împreună cu bunica şi un unchi, ambii din partea tatălui.

Îmi amintesc că eu dormeam cu mama şi cu tata, iar sora mea dormea cu bunica. Aveam o pisică, o jucărie, era umplută cu paie, fără ea nu puteam să adorm. M-am despărţit cam brusc de ea; m-am trezit într-o noapte şi nu am mai găsit-o lângă mine. Am început să plâng. S-a trezit mama foarte îngrijorată iar tata era schimbul trei. Am căutat-o împreună cu mama, dar în zadar, n-am mai găsit-o. Îmi amintesc că în seara aceea n-am mai dormit, mi-a fost frică nu ştiu de ce dar parcă pisica mă proteja, mă apăra într-un fel. Mi-aş dori să mă reîntâlnesc cu pisica aia.

Îmi amintesc când am fost prima oară la o gradină zoologică, eram foarte entuziasmat. Atunci am fost prima oară cu o barcă, tot atunci am văzut cum arată un urs adevărat. Mi-au plăcut foarte mult, erau doi urşi într-o cuşcă, în curtea unui hotel. Am vrut să-i mângâi, din fericire tata a fost atent şi m-a oprit. Îmi amintesc că ne-am oprit în apropiere la un restaurant, după ce am mâncat, m-am întors la urşii aceia şi am stat acolo, părinţii mei nu ştiau unde sunt. Nu ştiu cât timp am stat lângă cuşca aceea, dar când m-au găsit m-au cam certat, erau cam supăraţi părinţii mei de faptul că am fugit de ei, că am plecat fără să le spun unde mă duc. Cred că aveam vreo 5 ani. Dacă îmi amintesc eu bine, plimbarea asta a fost a doua sau a treia zi după ce am ieşit din spital.

Am fost internat într-un sanatoriu, mă îmbolnăvisem de T.B.C., eram într-o stare cam gravă. Îmi amintesc, când am fost la doctor, că mama a început să plângă. La fel şi în ziua în care am fost internat. Îmi amintesc că mergeam printr-o pădure (am mers cam mult prin pădure până am ajuns la sanatoriu) iar mama plângea, tata încerca să o consoleze dar parcă şi lui i se schimbase vocea. Am fost internaţi amândoi, şi eu şi sora mea. Sora mea nu era chiar aşa grav bolnavă, însă eu, din câte am aflat mai târziu am avut vreo trei găuri în plămânul drept.

Nu e mare diferenţa de locul în care mă aflu acuma şi acel sanatoriu. Mai toate asistentele ne băteau, erau prea severe cu noi. Eram în acelaşi salon cu sora mea şi la început a fost mai uşor. Spun, la început, deoarece, după un timp am fost separat de ea şi de restul copiilor. Şi cred că a fost mai mult o decizie disciplinară. Şi asta s-a întâmplat din cauza faptului că i-am legat şireturile unui doctor. Acel doctor era, din câte mi-a spus mama mai târziu, directorul sanatoriului Am stat câteva zile singur într-o cameră. De fapt nu eram singur, mai era o fată cu mine în cameră, dar era în comă. La început mi-a fost frică de ea. Le-am întrebat pe asistente de ce nu mănâncă, de ce nu vorbeşte şi mi-au spus că trebuie să doarmă mult. După un timp am început să vorbesc cu ea. Veniseră părinţii ei să o vadă şi mi-au spus că o cheamă Cristina. Într-o zi, nu mai ştiu dacă am vrut sau din greşeală, am apăsat pe butoanele unui aparat, nu cred că a fost prima oară, altfel nu cred că mă mai legau de pat. Au luat o faşă, un capăt l-au legat de piciorul meu iar celălalt capăt de piciorul patului. Am stat aşa până seara, aici le înţeleg pe acele asistente. Nu după mult timp, Cristina a murit. Nu ştiam ce se întâmplă, mă întrebam de ce o acoperă cu cearceaful. A doua zi dimineaţa m-au scos din camera aia. M-au dus şi pe mine să mă joc cu ceilalţi copii. M-au băgat în acelaşi salon cu sora mea.

Dimineaţa, înainte să deschid ochii, îmi doream foarte mult ca atunci când îi deschid să fiu acasă. Era foarte linişte în salon, de aceea îmi puteam imagina că sunt oriunde. Când deschideam ochii, începeam să plâng. Îmi puneam deseori întrebarea: “Oare când o să mă trezesc acasă?”

Eram foarte bucuros când venea mama, sau bunica în vizită pe la noi. Ne aducea prăjituri multe, dar nu din cauza asta ne bucuram, ci doar pentru simplul fapt că o vedeam pe mama. Din prăjituri nu prea apucam să mâncăm, le luau asistentele sub pretextul că le pun în frigider, şi în frigider rămâneau. Dar lucrul ăsta nu se întâmpla numai la noi, şi la ceilalţi copii.

M-a întrebat odată bunica dacă mi-au plăcut prăjiturile, ea le făcea, iar eu i-am zis că nu am gustat nici una din ele. M-a întrebat de ce şi i-am explicat ce se întâmplă cu dulciurile noastre. Îmi amintesc că a ieşit scandal mare atunci. Din ziua aia nici un copil nu a mai avut voie să mai primească dulciuri, nu că scria în regulament, aşa au vrut asistentele. Când era vremea bună, vizitele se primeau afară. Era un părculeţ amenajat lângă sanatoriu. Îmi amintesc că într-o zi se aude soneria. Soneria înseamnă că este un vizitator la poartă. Toţi copiii aşteptam cu nerăbdare să vedem cine vine. Era bunica mea, avea două plase mari, îmi amintesc cum se forţa cât de cât să le care. Am fugit amândoi la ea şi am luat-o în braţe. Avea într-o plasă numai prăjituri, de tot felul, plăcinte, cornuleţe, cunoscuta Claudia, care era şi preferata noastră, erau de toate felurile. În cealaltă plasă avea suc şi mâncare. Ne-a împărţit la toţi copiii prăjituri, suc, mâncare, eram toţi foarte bucuroşi. Afară era cald, cerul senin, uitasem cu totul unde sunt, eram foarte bucuros. Dar... a trebuit să plece, normal, atunci m-am întristat foarte tare.

Pentru mine perioada aceea a fost ca un coşmar. Teama cu care mă culcam în fiecare seară, teamă de faptul că dimineaţă poate mă voi trezi în acelaşi loc. Dezamăgirea cu care mă trezeam dimineaţa, că sunt în acelaşi loc, tristeţea din timpul zilei, toate astea m-au făcut să cred că e un coşmar.

Îmi amintesc şi acuma ziua când am fost externat. Afară plouase, încă era înnorat, priveam de pe geam aburii ce se ridicau din pădure, ne imaginam tot felul de figuri ce luau naştere din mişcarea lor spre cer. Se aude soneria, toţi ne întrebam miraţi cine o fi venit aşa devreme. Era mama, eram foarte mirat şi eu şi sora mea, că venise aşa devreme. Îmi amintesc şi acum cuvintele ei: “Hai să vă îmbrac, mergem acasă!” Nu mai puteam de bucurie, abia aşteptam să ies pe poartă, nu mai aveam răbdare.

Drumul prin pădure parcă l-am parcurs zburând, de data aceasta înţelegeam ce se întâmplă, mergeam spre casa noastră. Mama era şi ea foarte fericită, se vedea pe faţa ei. După ce am ieşit din pădure, ne-am suit într-un autobuz. Când am intrat în oraş, parcă intrasem într-o altă lume, parcă era prima oară când vedeam un oraş.

Acasă ne aştepta bunica cu o grămadă de bunătăţuri. Şi ea era foarte bucuroasă, nu ne-a lăsat până nu ne-a pupăcit zdravăn.

Spre seară casa se umpluse de oameni, tata venise şi el de la muncă, şi el era foarte bucuros, ne-a luat în braţe pe amândoi şi ne-a strâns la piept. El nu prea a putut să vină să ne viziteze, muncea mai tot timpul. Îmi amintesc că i-au dat lacrimile, dar sincer să fiu, nu ştiu din ce cauză.

Îmi vine în minte prima oară când l-am văzut pe Moş Crăciun. Era seara de Ajun, îl ajutam pe fratele lui tata (avea atunci 17-18 ani, nu era chiar aşa mare) să împodobească bradul. Mare lucru eu nu făceam, doar ţineam cutia cu globuri şi admiram, eram foarte impresionat de felul în care era împodobit bradul. De multe ori mă băgam sub el îmi plăcea foarte mult cum miroase, mă simţeam “acoperit” de crengile lui, parcă mă lua în braţe.

În seara aceea, eram mai mulţi copii, dar nu-mi amintesc decât de sora mea, nu-mi amintesc cine au fost ceilalţi. Eram toţi în camera unde era bradul, şi dintr-o dată se deschide uşa după care intră Moş Crăciun. Am rămas toţi foarte surprinşi, noi, copiii. De altfel aveam şi motive, Moş Crăciun era în faţa noastră. Amuţisem toţi. Ne-a întrebat cum ne cheamă, apoi ne-a pus să-i spunem poezii şi cântece, după care ne-a împărţit daruri. Numai după ce a plecat am realizat că Moşu' a fost pe la noi. Am fost foarte bucuros de darul ce-l primisem de la Moşu'. Pe lângă dulciuri, mai primisem un camion şi nişte soldăţei de plastic. Nici acum nu a vrut mama să-mi spună cine a fost acel Moş Crăciun, şi cred că dacă mi-ar spune ar dispărea tot farmecul acelei seri, poate nu mi-aş mai fi amintit de seara aceea. În felul ăsta, eu ştiu că la mine, în seara aceea, a fost Moş Crăciun. Aş vrea să fiu iar copil.

În timp ce scriam, mi-am dat seama că-mi face plăcere să-mi aduc aminte de copilărie. Au fost momente plăcute, totuşi parcă n-aş vrea să rămân un copil.

Îmi cer scuze pentru greşeli şi sper să-mi înţelegeţi scrisul. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles, dar îmi dau toată silinţa. În următoarea scrisoare o să fiu mai atent.

Vă mulţumesc din suflet pentru tot.

I.

03.03.2005, Craiova

Maică S.

Înainte de a continua cu amintirile mele, aş vrea să vă spun cât de mult m-a ajutat cartea “Despre curaj şi libertate în Ortodoxie”.

Totul a început în noaptea de Crăciun. Eram singurul treaz din cameră, atunci eram în Penitenciarul de Minori şi Tineri, iar în cameră erau doar nouă inşi. Urmăream un film de acţiune în care unul dintre actorii principali moare. În momentul acela mi-am dat seama că pot muri şi eu într-o clipă, fără să mai pot face nimic. Gândul că aş putea muri chiar în secunda următoare mă obseda. Până când s-a luminat afară n-am putut să închid un ochi. Tot în seara aceea am început să am senzaţia că mă sufoc. S-a întâmplat de câteva ori să se întrerupă curentul electric. Neonul se stingea iar în cameră se făcea întuneric beznă. Începeam să tremur, transpiram tot, îmi era teamă, mai bine zis îmi era frică, mă întrebam dacă apuc dimineaţa. Mă întrebam ce se întâmplă cu mine, mă întrebam dacă nu cumva înnebunesc, gândul că aş putea muri nu-mi dădea pace. Nu mai aveam poftă nici să mănânc, doar ţigările mă “hrăneau”. După un timp, începusem să cred că sunt nebun, dar îmi spuneam în gând că un nebun nu-şi poate da seama că e nebun, şi poate chiar asta mă făcea nebun. Toate până ieri, când am citit în carte că frica de Dumnezeu înseamnă să-ţi dai seama că poţi muri oricând şi să devii un nimic. De aceea îmi dau seama că de fapt nu înnebunisem, ci de fapt deschisesem ochii. Mi-am dat seama că nu m-am născut doar pentru a fi un simplu segment, ce face parte dintr-un sistem, care nu face altceva decât să transforme materia în mii şi mii de iluzii. Îmi dau seama că asta am fost până să zic pentru prima oară din inimă ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Rugăciunea asta mi-a notat-o Maica F. pe o bucată de hârtie şi mi-a spus să o zic în gând tot timpul. Într-o seară când se luase curentul, cred că am avut un atac de panică, începusem să tremur mai tare ca niciodată, nu mai puteam respira, eram transpirat din cap până în picioare. În bezna aia m-am simţit pierdut, nu mai ştiam ce să fac. Mi-am amintit de acea rugăciune şi am început să o zic în gând. Dintr-o dată nu mi-a mai păsat de nimic, nu-mi păsa că tremur, nu-mi mai păsa că mă sufoc, frica se transformase în altceva, nu ştiu în ce, dar mă simţeam bine. După aceea am reuşit să zic rugăciunea în şoaptă, să o rostesc. Îmi dispăruse şi senzaţia de sufocare, nu mai tremuram, mă simţeam mai bine. Din acel moment am realizat care-i scopul meu în viaţă, şi anume să mă îndrept spre Dumnezeu. Mă rog la Dumnezeu să mă mântuiască şi pe mine, vreau şi eu să trăiesc veşnic, să am viaţă veşnică. Deocamdată mă bucur că mi-e frică de Dumnezeu. N-am spus despre gândurile astea nimănui, mi-a fost într-un fel ruşine sau frică să nu mă creadă nebun şi prost pe deasupra.

Când am văzut-o prima oară pe Maica F. mă întrebam ce o face să fie aşa fericită. Mă întrebam de unde are bucuria asta mare şi cum de o pot simţi şi eu. Aceeaşi bucurie am văzut şi pe chipul dumneavoastră. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea şi mie aceeaşi bucurie.

Mă întorc la amintirile mele: Mi-a venit în minte, de fapt mi-am amintit de o zi istorică, aş putea spune.

Dacă-mi amintesc eu bine, primisem de Moş Nicolae un tractoraş - cam măricel. Avea carcasa transparentă, pe dinăuntru erau asamblate nişte roţi dinţate colorate, iar când se mişcau formau un fel de curcubeu. Îmi amintesc că îl legasem cu o aţă şi-l trăgeam după mine, mă uitam în spate mereu, eram mândru, cine mai avea tractor ca al meu.

În timp ce mă plimbam în jurul blocului (îmi amintesc că era înnorat afară şi era cam frig) cu tractorul după mine, am auzit dintr-o dată ţipete, urlete de oameni, huiduieli se auzeau în cor, şi parcă toţi ziceau acelaşi lucru. După un sfert de oră s-a auzit alarma de la uzina R.. Locuiam la exact două staţii de autobuz depărtare de uzină. Era pentru prima oară când o auzeam. Am întors capul în spate crezând că este vreo maşină de pompieri sau de ambulanţă. Eram foarte nedumerit, nu ştiam de unde vine sunetul. Ieşise toată lumea pe la geamuri, începuse să ţipe, şi eu în toată zarva aia nu-mi dădeam seama ce se strigă sau măcar de ce se revoltau oamenii. Am văzut trecând în mare viteză, într-o intersecţie, două camioane de armată urmate de maşini de poliţie. Atunci, în zarva aia de pe străzi, am simţit că tractoraşul meu e mai în siguranţă dacă îl ţin în braţe. Cred că mă cam speriasem puţin, nu mai vroiam să mă dau mare, să mă dau mare cu tractoraşul meu. Începusem să alerg chiar spre scara blocului unde locuiam eu. Odată ajuns acolo, parcă mă mai liniştisem.

Îmi amintesc şi acum că un vecin a ieşit pe balcon, era foarte entuziasmat, avea un steag în mână pe care îl flutura. Era steagul României desigur, numai că pe vremea aia nu mi-am dat seama de ce are un cerc decupat în mijloc.

După scurt timp a venit mama şi m-a luat în casă. Am întrebat-o speriat ce se întâmplă afară, mi-a spus că-i miting. Habar nu aveam ce înseamnă miting. Dar nu cred că ştia ea ce se întâmplă afară, sau o fi zis aşa ca să scape de mine. Nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat în ziua aia.

Dar îmi aduc aminte că m-am trezit într-o dimineaţă, de fapt am fost trezit de sunetul unor pocnitori, asta am crezut eu că se aude. Mă dau jos din pat cu intenţia de a mă duce spre uşa balconului. Abia atunci observ că este o pătură prinsă în faţa ferestrei şi a uşii de la balcon. Am încercat să dau pătura într-o parte, dar nu am reuşit, era bătută în cuie de tocul geamului. M-am dus în bucătărie să caut pe cineva (în casă era foarte linişte) care-mi putea spune de ce este pătura în geam şi de ce se aud pocnitorile afară.

N-am găsit pe nimeni în toată casa. M-am băgat înapoi în pat, cred că mă speriasem un pic. După puţin timp, aud cheia în uşă, am sărit imediat din pat. Intră mama, bunica şi soţia, (pe vremea aia era logodnica) unchiului meu. Le-am întrebat ce se întâmplă afară, de ce e pătura în geam, unde au fost, de ce m-au lăsat singur, le asaltasem cu întrebări. Toate trei erau speriate, agitate, dar se vedea că se bucură de ceea ce se întâmplă afară. Îmi amintesc cuvintele mamei foarte clar: “Nu te du în geam, e revoluţie, se trage afară”. Nu prea am înţeles vorbele ei, dar din tonul ei am înţeles că este vorba de ceva grav, ceva nu prea plăcut. Tata era la ţară, a plecat să o aducă pe sora mea acasă. Se adunase lume multă prin casă, numai femei unele plângeau că bărbaţii lor au ieşit în stradă. Cred că alt motiv nu aveau să plângă, atunci nici măcar nu mă mai chinuiam să-mi dau seama ce se întâmplă.

Spre seară, apăru şi tata cu sora mea. Tata era foarte agitat şi cred că mai degrabă era speriat. Sora mea a venit la mine, foarte entuziasmată şi mi-a zis că a văzut tancuri. Eram foarte invidios pe ea atunci, mă gândeam că dacă nu erau pături în geam, poate vedeam şi eu un tanc. Mai târziu am aflat de la tata ce se întâmplase pe drum. La ieşire din gară, într-o intersecţie erau staţionate două tancuri. Nu mai circulau autobuzele şi nici un mijloc de transport în comun. A fost nevoit să meargă pe jos, iar drumul lui era prin acea intersecţie. Când a ajuns în apropierea lor, a fost acostat de unul dintre tancuri. Era numai el şi cu sora mea în toată zona aceea. Tata era un posibil terorist pentru acei soldaţi, dar oare surioara mea cum era considerată? Acuma nu cred că aş fi vrut să fiu în locul lui tata, şi cu copilul după mine. Într-un final după ce a fost identificat, l-au lăsat să plece.

În seara aceea, reuşisem să găsesc o găurică în pătura ce era prinsă în dreptul geamului de la balcon. M-au fascinat urmele luminoase ale trasoarelor…Am stat mult timp şi am urmărit cu mare atenţie spectacolul luminos, pentru mine doar atât reprezenta ceea ce vedeam.

Pentru mine, la vârsta aceea a fost foarte distractiv să umblu cu lumânări prin casă.

Îmi aduc aminte că într-o seară am fost aproape jumătate de scară sau poate mai mulţi de jumătate din locatari, ne-am refugiat în beciul blocului. Nu ştiu cât de serioasă a fost treaba, dar îmi amintesc că tata şi cu sora mea n-au vrut să meargă, au rămas în casă, în apartament.

Eram foarte entuziasmat, aveam fiecare om lumânări, provizii de apă, pături. La început mi-a plăcut, dar după ce am văzut ditamai şobolanii m-am cam speriat. Nu am stat prea mult acolo, în beci, s-au consumat cam repede lumânările, pe mine mă luase somnul şi nu eram singurul copil şi se făcuse fum de ţigări.

Îmi mai amintesc despre revoluţie faptul că am băut mult suc în perioada aceea. Umbla zvonul că apa era otrăvită, mie mi-a convenit mult zvonul ăsta şi mă bucur că nu a fost adevărat. Mă gândeam dacă pot să mă numesc revoluţionar, doar am trăit în perioada acea, am observat trasoarele, m-am retras din luptă şi m-am refugiat la o ţigară, în beci, apoi spre dimineaţă am auzit şi susţinut zvonuri precum teroriştii ne-au otrăvit apa. Asta o spun mai în spirit de glumă, şi referitor la revoluţionarii cu legitimaţie care majoritatea au făcut ce am făcut şi eu în timpul acela şi la tinerii care au murit în acea revoluţie, care majoritatea aveau vârsta mea. Îmi dau seama cât de în zadar sunt toate idealurile, toate ţintele, toate revoluţiile dacă n-au final întru Iisus Hristos.

Pentru mine nu prea a existat acea revoluţie, eram prea mic. Eu tot biscuiţii ăia îi găseam la alimentara de la colţ, şi înainte şi după revoluţie.

Cam atât despre revoluţie.

După revoluţie părinţii mei s-au hotărât să se mute din acel apartament. Îmi amintesc că tata a plecat să muncească în străinatate, nu ştiu exact cât a stat dar când s-a întors ne-am mutat. Mie nu prea mi-a plăcut ideea, dar nu puteam face nimic. Ne-am mutat înainte cu o zi de a începe şcoala.

Eram foarte entuziasmat în dimineaţa aceea deoarece îmi cumpărase mama uniformă şi eram mândru să port ghiozdan, că sunt şcolar.

Şcoala nu era departe de mine, de unde locuiam eu. Am mers până acolo iar în drumul nostru ne-a luat mama câte un buchet de flori, mie şi surioarei mele, pentru învăţătoare. Sora mea trecea clasa a doua, era într-un fel învăţată cu atmosfera. Când am intrat în curtea şcolii şi am văzut câtă lume este acolo şi ce gălăgie este, sincer, m-am speriat, am strâns-o pe mama de mână, mă gândeam că dacă mă pierd aici, nici că mă mai găseşte.

S-au strigat clasele iar învăţătoarea ne-a condus spre clasă. Când am intrat în clasă, mama mi-a dat drumul de mână şi s-a oprit la uşă. Am făcut doi - trei paşi, după care am realizat că mama nu mai vine cu mine şi nu se va aşeza cu mine în bancă. Atunci mi-am dat seama că va trebui să rămân singur, să mă descurc singur. Am început să plâng, mă simţeam parcă abandonat, ceva de genul: “Mami, mă părăseşti? Mă laşi singur în jungla asta?” Am continuat drumul spre bancă cu lacrimi în ochi. Era o bancă liberă în spate şi toţi copiii se uitau la mine, dar pentru mine ei nici nu existau. În mintea mea eram doar eu şi banca aia. M-am aşezat în bancă, după care o văd pe mama că se apropie spre mine şi atunci parcă îmi revenisem. M-a întrebat mama de ce plâng, dar nu ştiu din ce cauză, i-am zis că plâng pentru că nu am unde să-mi pun ghiozdanul. Ori mi-a fost ruşine, n-am avut curajul să-i spun adevărul, n-am îndrăznit să-i zic să rămână cu mine, să o întreb dacă se va întoarce după mine.

Mi-a răspuns fără să o întreb eu, mi-a spus că vine şi mă aşteaptă când va termina învăţătoarea cu noi. Mă mai liniştisem, o credeam pe mama, doar ea nu mă putea minţi.

Uşa clasei s-a închis şi tot atunci se făcu linişte. Nu mai vorbea nici un copil. Învăţătoarea ne-a privit pe toţi, parcă ne admira, se bucura, cred de noii ei elevi. Nu era în vârstă, cred că era cam de aceeaşi vârstă cu mama, şi cred asta deoarece învăţătoarea mea avea o fată cu un an mai mică decât mine.

A scos un casetofon dintr-o cutie şi l-a pus pe catedră, toţi ne uitam nedumeriţi la ce făcea învăţătoarea. Mai văzusem un casetofon cu ceva timp în urmă, la unchiul meu dar parcă ăsta era mult mai frumos, mai interesant. După aceea ne-a chemat pe fiecare în faţă, lângă casetofon şi ne-a rugat să ne spunem fiecare numele. Am urmărit cu atenţie ce fac ceilalţi copii când ajung lângă învăţătoare, eram atât de aiurit încât nici nu înţelesesem ce vrea de fapt învăţătoarea să facem noi, acolo în faţă. Venise şi rândul meu, învăţătoarea se uita spre mine şi-mi zâmbea. M-am ridicat din bancă şi m-am dus spre ea, în timp ce înaintam parcă eram tot mai speriat, simţeam cum ceilalţi se uită la mine parcă mă apăsau privirile lor. Mergeam privind în jos, am ridicat capul numai când am ajuns în faţa învăţătoarei.

M-am uitat la ea, nu ştiam ce vrea de la mine, şi parcă îmi era frică de ea. Îmi zâmbea în continuare şi m-a întrebat pe un ton cald, cum mă numesc. Am răspuns scurt: “I” după care m-am întors grăbit în banca mea.

Nu-mi amintesc mare lucru referitor la ce s-a mai întâmplat în clasă în ziua aia. Dar îmi amintesc că mă gândeam tot timpul dacă o să mai vină mama după mine.

Îmi aduc aminte că s-a auzit soneria, nu se asemăna cu sunetul unui clopoţel (era mai degrabă o goarnă). Prima dată când am auzit acel sunet, nu ştiam că anunţă pauza, a doua zi mi-am dat seama ce reprezintă. Am ieşi din clasă sperând să o văd pe mama. De data asta aveam ghiozdanul în mână nu-l mai duceam în spate. Mama nu era, atunci m-am grăbit să ies în curte, devenisem un pic agitat. Spre uimirea mea, nu era nici în curte. Atunci, am crezut că într-adevăr m-a abandonat acolo, dar nu-mi explicam de ce. Începusem să plâng, eram foarte speriat, eram total dezorientat, în mintea mea era un haos. M-am gândit că poate ar trebui să mă duc eu singur acasă. Dar nu ştiam drumul, nu-mi mai aminteam nici cum arată casa în care locuiesc. Doar cu o zi înainte ne mutasem.

M-au observat nişte copii, erau mai mari decât mine şi m-au întrebat din ce cauză plâng. Mi-au spus că mă duc ei acasă, după ce le-am zis eu care-i motivul. Le-am explicat că nici drumul spre casă nu-l cunosc. Atunci au vrut să apeleze la un profesor, o învăţătoare, un om mare, care ştia ce este de făcut în cazuri de genul ăsta. Nici nu apucăm să ne tocmim, că şi apare mama. Nu mai puteam de bucurie când am văzut-o, parcă îmi luase o piatră de pe inimă. Am fugit în braţele ei certând-o de ce întârziase atâta timp. Dar de fapt nu îmi mai păsa unde şi de ce a întârziat, eram mulţumit că a venit.

Mi-a spus că a fost cu sora mea să o ducă acasă, apoi a fost la o alimentară în zonă.

Prima zi de şcoală o ţin minte cât oi trăi. A fost ziua în care mama a venit după mine. Îmi cer scuze pentru greşeli, şi sper că m-am făcut înţeles, mai bine ca data trecută.

Vă mulţumesc mult!

I.

07.03.2005, Craiova

Maică S.,

Încep această scrisoare prin a vă transmite multă sănătate. Aştept cu nerăbdare ziua de marţi, am câteva nelămuriri şi sper că dumneavoastră mă veţi ajuta în acest sens.

Am să încerc să vă descriu în câteva rânduri una dintre aceste nelămuriri care este mai degrabă o teamă şi de la aceasta pleacă toate celelalte. Mă tem de iad, Maică, mă tem să nu ajung acolo, mă tem că poate nu sunt unul dintre cei aleşi. Nu mă mai tem de moarte, mă tem de veşnicie, să nu ajung în beznă. Mă tem să nu mă rătăcesc pe drum. Sper că înţelegeţi ceea ce încerc să vă explic.

În continuare am să vă povestesc un moment mai nefericit din viaţa mea.

Aveam vârsta de 8-9 ani, eram în clasa a doua, din câte îmi amintesc. Plecasem împreună cu sora mea să cumpărăm pâine de la un magazin, nu prea departe de unde locuiam, aproximativ 300-400m, aproape de o staţie de autobuz. Nu-mi amintesc din ce motiv, eu m-am întors înapoi cu autobuzul. Cred că doar ne plimbam, eram mai mulţi copii, ne plimbam dintr-o staţie în cealaltă de sens opus. Când am coborât din autobuz, am observat că în staţia cealaltă era un alt autobuz, care, dacă îl prindeam, mă ducea exact de unde plecasem. Mi-am zis că pot să-l prind, atunci am început să fug spre el. În timp ce traversam strada în fugă am auzit un claxon de maşină. N-am stat să văd de unde vine maşina, ci m-am întors pur şi simplu, cu intenţia de a mă întoarce pe trotuarul de unde plecasem. Îmi amintesc doar sunetul roţilor frânate frecându-se de asfalt, în rest nimic n-am mai văzut în momentul impactului. M-am trezit sub partea din faţă a maşinii, sub botul maşinii. În primele clipe nu realizasem ce se întâmplase, apoi am observat că sunt sub maşină. Eram speriat, m-am ridicat în picioare, am început să fug, cred că de frică. Se întâmplase aproape de casă, iar tata repara gardul curţii împreună cu un vecin. Mai târziu am aflat de la tata că acel vecin îl atenţionase că eu sunt victima, copilul de sub maşină. Totul se întâmplase foarte repede şi au putut observa doar cei care aveau privirile îndreptate înspre acel loc. Nici copilul care a fost cu mine nu a observat totul de la început. Mi-a spus că auzise frâna iar apoi m-a văzut ieşind de sub maşină luând-o la fugă.

Eram foarte speriat, am fugit spre o străduţă. Făcusem aproape 10 m, după care aud o voce care mă striga. Mă întorc şi îl văd pe tata. Am încetat din fugă şi m-am întors în paşi domoli spre el. Când am ajuns lângă el mi-a dat două palme după cap. Nu ştiu de ce a făcut el asta dar nici nu-mi păsa atunci. Mi-a spus două-trei vorbe care m-au făcut să-mi dau seama, deabia atunci de rănile mele. Mi-a zis doar atât: “Ce-i cu tine, mă?” M-am uitat ca şi cum nu aş fi ştiut despre ce vorbeşte. Eram plin de julituri, începuse să curgă şi sângele. Nu ştiu cum a apărut poliţia aşa repede dar bine că au apărut. Cred că tata l-ar fi luat la bătaie pe şoferul ăla. N-am scos un cuvânt până la spital. Acolo am fost nevoit să plâng, nu de durere, ci de usturime. Din fericire n-am avut nici o fractură, dar m-am ales cu multe bandaje. Mi-a fost mai greu după aceea, nu mă mai puteam juca ca înainte. Dar după 3-4 săptămâni am fost ca nou. Îmi amintesc că de fiecare dată când se auzeau frâne de maşină sau claxoane în apropierea casei, ieşea mama în curte şi se uita după mine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut grijă de mine în acele momente, şi nu numai.

Mi-am amintit de un moment despre care aş vrea să vă povestesc.

S-a întâmplat în P.M.T, când eram în celălalt penitenciar. Într-o seară, ne-am înţeles 3-4 băieţi, ca după stingere să ne drogăm. Ne drogam cu diluant care provoacă stări de euforie şi de halucinaţii. După stingere am intrat cu toţii în baie deoarece stând în baie riscul de a fi prinşi era mai scăzut. După vreo două ore, totul în jurul meu se întunecase, nu mai deosebeam nimic în jur, eram parcă numai eu în cameră. Mă uitam după cineva, după oricine. Mă panicasem, nu mai ştiam ce să fac, mi s-a făcut frică, nu mai puteam vorbi. Atunci am început să ţip, dar nu cu voce tare, ci în gând. Un ţipăt de disperare către Dumnezeu, îmi amintesc că Îi mai ceream o şansă. După puţin timp, mă liniştisem, apoi am reuşit să deosebesc persoanele din jurul meu. Îmi revenisem cu totul, începuse să-mi dea lacrimile, apoi m-am dus la un băiat să-l întreb ce s-a întâmplat cu mine, ce am făcut. Le-am, explicat şi celorlalţi ce s-a întâmplat cu mine. După un timp începusem să cred că diluantul e de vină, mă gândeam că a fost doar rodul imaginaţiei mele dezvoltat de substanţele halucinogene din diluant. Însă mă tem să nu fi fost ultima şansă.

Despre toate astea aş vrea să vă vorbesc faţă în faţă cu dumneavoastră când o să veniţi aici.

Vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi pentru mine.

I.

09.03.2005, Craiova

Maică S.,

În primul rând vreau să vă transmit multă sănătate şi să vă mulţumesc pentru tot ce faceţi pentru mine.

În continuare aş vrea să vă povestesc, cât pot eu mai bine, amintirile mele.

Îmi amintesc că atunci când eram copil mic, îmi doream ca în viitor, când voi fi mare, să mă fac poliţist. Nu ştiu de ce îmi doream lucrul ăsta, dar cu timpul, visul ăsta s-a spulberat. Mai apoi îmi doream să mă fac soldat. Dar pentru mine soldat însemna mai mult acei eroi din filme, care, doar unul singur putea înfrânge o armată întreagă, ceva de genul “Rambo”. Au mai fost unele personaje de desene animate, despre care pot spune că mi-au influenţat aceste vise şi îmi doream să fiu ca ei. După un timp s-a stins şi visul acesta.

Am observat că în jurul meu nu mai “alerga” nimeni după vise, ci doar după bani. Îmi doream şi eu acei bani. Aveam 15ani atunci. Am lucrat în vacanţa de vară cu tata, aproape două luni... Am văzut cât de greu se câştigă banii, dar nu-mi explicam de unde aveau unii oameni atât de mulţi bani. În anul următor m-am angajat la o sală de internet ca operator. Înainte de a ajunge angajat am fost client fidel al acelui internet-cafe. Mi-au plăcut jocurile video din copilărie, iar pe un calculator satisfacţiile erau direct proporţionale cu cerinţele. Puteam visa în voie într-o lume virtuală. Pe lângă jocurile noi şi mai complexe pe care le descopeream, încet-încet mi-am îmbogăţit şi cunoştinţele în domeniul informaticii. După ce patronul m-a angajat, aveam mai mult timp la dispoziţie să stau în faţa calculatorului şi de data asta gratis. Banii pe care îi luam erau mai puţin importanţi pentru mine, de data asta făceam ce-mi plăcea, nu mă plictiseam. Nu puteam sta o zi fără calculator. Uneori mai mult de 12 ore le petreceam în faţa calculatorului. Părinţii nu-mi reproşau nimic când veneam dimineaţa acasă, de data aceasta mă întorceam de la muncă. Cunoscusem alţi oameni, alţi prieteni, copii de bani gata cum se spune. În timpul liber mergeam cu toţii prin baruri, prin discoteci, noi credeam că ne distrăm. După un timp, lucrurile nu prea mai mergeau, în ceea ce priveşte activitatea firmei. Într-un final patronul firmei a renunţat la acel internet-cafe, iar eu am rămas fără loc de muncă şi fără calculator. Mi-a fost greu un timp să stau fără el, dar parcă nu mai eram aşa disperat. Mai mergeam pe la săli de internet câte o oră-două, dar mai mult nu-mi puteam permite. Cât timp lucrasem la acea sală, am fost foarte aproape de patronul acela, nu l-am înşelat la bani, sau să-l fi furat într-un fel sau altul. Am minţit aici. Am luat odată un suc fără să-l plătesc, cafeaua era trecută în “contract”. Cafeaua era nelimitată, era un espresor de cafea, mi-a spus că pot să beau câtă vreau. Observasem cum se fac afacerile de la acel patron, atunci mi-am dat şi eu seama că cei care au bani mulţi nu i-au obţinut cinstit.

Începusem să mă împiedic tot mai mult de aceşti bani, aveam nevoie mai mereu de ei. De angajat, nu mă angaja nimeni şi mare lucru nu prea mă pricepeam să fac. Eram supărat, din cauza cui se întâmplă toate astea, nu ştiam pe cine să învinovăţesc.

Într-o zi am văzut un film, unul nou pe vremea aceea. Era vorba despre un bolnav psihic, avea dublă personalitate cred, se întâlnise cu un băiat cam de vârsta lui într-un bar, dar numai el îl vedea, desigur el nu ştia lucrul acesta. Împreună au format o frăţie, un fel de club. Acest club lupta împotriva sistemului de viaţă impus de guvern. Dar modul în care luptau nu era deloc paşnic, mai degrabă erau acte de terorism. Atunci mi-am dat seama că vinovat, pentru situaţia în care mă aflam eu, era doar statul. Aşa vedeam eu lucrurile atunci. Nu aveam de gând ca atunci când voi ajunge şi eu mai mare, să fiu manipulat de guvernanţi, să muncesc ca un sclav într-o fabrică toată viaţa şi să nu mă abat de la regulile sociale, să fiu ca un robot. În viziunea mea, îi consideram corupţi pe toţi funcţionarii publici, nu aveam încredere în nici una dintre instituţiile statului.

Aveam un prieten foarte apropiat, care avea aceleaşi gânduri ca şi mine, desigur, văzusem filmul împreună. Nu cred că filmul a fost de vină, pentru ce am ajuns eu mai târziu, dar a avut şi el o contribuţie. După un timp am observat că acest prieten mă cam evită. I-am cerut ajutorul de câteva ori iniţial s-a arătat dispus să mă ajute, după care a renunţat în favoarea altuia, o cunoştinţă comună mai apropiată. După toate acestea n-am mai vrut să mai vorbesc cu el sau să-l mai văd

Rămăsesem singur împotriva tuturor. Mă plimbam de unul singur prin oraş, căutând posibile ţinte. Aflasem că benzina cu detergent se transformă într-o adevărată grenadă incendiatoare. Mai aflasem cum pot obţine diferite substanţe explozibile sau incendiatoare, dar încă nu le experimentasem. Aveam nevoie de bani pentru toate acestea. Atunci mi-am spus că trebuie să-i fur. Dar nu de la oricine, ci de la cei care au furat şi ei, de la cei cu bani mulţi, cu vile, cu maşini de lux, de la “patroni”.

Mă credeam un fel de haiduc. Am spart o casă, o vilă a cuiva pe care îl consideram hoţ, escroc, dar poate omu' era cinstit. Cu banii obţinuţi m-am distrat în oraş cu un prieten nou…

Mi-am făcut alţi prieteni, locuiau în alt cartier… Ne strângeam toţi într-o scară de bloc unde locuiau doi fraţi care făceau parte din gaşca noastră. La ultimul nivel, era un fel de uscător sau magazie nu ştiu exact la ce o foloseau, dar fraţii aceştia aveau şi ei acces la acea încăpere. Ne credeam băieţi de cartier, muzica hip-hop ne-a influenţat mult. Făceam tot felul de prostii… Când nu mai aveam bani, obişnuiam să tragem “ţape”. Ceva asemănător cu furtul: mergeam într-o alimentară sau magazin mai măricel, unde comandam produse (mai mult ţigări şi dulciuri) după care o rugam pe vânzătoare să le pună într-o plasă. Apoi mai ceream un produs care se afla în spatele ei, după care luam plasa şi fugeam. Râdeam pe seama vânzătoarei, cât de naivă putea fi, sau cât de uşor îi puteam fura pe vânzători în felul ăsta. Şi când colo noi eram cei furaţi.

Prin intermediul unui coleg de clasă mi-am cumpărat un pistol cu aer comprimat. Parcă îmi dădea putere acel pistol, aveam curaj mai mult când îl aveam în mână. Într-o seara eram cu cei doi fraţi despre care v-am scris mai sus. I-am întrebat care din ei vine cu mine la un pont (“Pont” - înseamnă un loc sigur de unde se poate fura bunuri sau chiar bani. Mai reprezintă şi un mod de a obţine bani, o metodă de a înşela oamenii). S-a oferit sau l-am ales eu pe cel mic, nu-mi amintesc, dar el a venit cu mine. Ne-am dus la o vilă, nu departe de blocul lui în acelaşi cartier…. Eu aveam pistolul la mine, iar celălalt avea o bâtă de “basse-ball”, făcută din lemn dur. Amândoi aveam cagule pe faţă şi mănuşi. Ajunşi la faţa locului, am aşteptat un timp şi am examinat locul. Era o străduţă retrasă, traficul era foarte redus şi în timpul zilei. După ce am considerat că e timpul potrivit, ne-am “echipat” şi am trecut la acţiune. M-am suit primul pe gard, fiind ajutat de cel ce mă însoţea. Am rămas pe gard pentru a-l ajuta şi pe el să escaladeze. Dintr-o dată, de pe o străduţă alăturată, a apărut o maşină. Amândoi am avut impresia că e maşina poliţiei, am sărit amândoi de pe gard şi am fugit. Auzeam maşina în urma noastră accelerând. Atunci mi-a venit în gând să mă opresc să trag asupra maşinii, dacă aceasta se apropie de noi. Se apropia tot mai mult, mă temeam să nu fie poliţia, dacă trăgeam eu, eram conştient că vor folosi şi ei armamentul din dotare. Maşina ajunsese lângă noi, din fericire, în acelaşi timp am ajuns şi noi la o altă străduţă … Cel care era cu mine m-a împins pur şi simplu pentru a schimba direcţia. A încetinit şi maşina cu intenţia de a ne urmări în aceeaşi direcţie. Dar ne-a venit şi scăparea (aşa am gândit atunci, ”asta ne e scăparea”) o cărare printre blocuri neiluminată. Era beznă totală. Am auzit maşina oprindu-se în spatele nostru. M-am oprit atunci şi l-am oprit şi pe cel care era cu mine. Eram curios într-un fel să văd dacă era poliţia sau nu. Era o maşină albă, parcă nu-mi mai amintesc bine. Dar îmi amintesc că s-au deschis portierele. Nu-mi venea să cred. Eram foarte obosit, cei din maşină ne puteau prinde din doi paşi. Mi-am zis în gând: “Doamne, să nu vină”. Atunci chiar nu-mi doream să folosesc pistolul. Au stat un moment, după care au închis portierele şi au plecat. Probabil ei au realizat pericolul. Dar nu se terminase încă. Am ascuns pistolul, bâta şi cagulele într-un tufiş. În timp ce ne îndreptam spre scara blocului, de unde plecasem iniţial, am observat duba de poliţie. Avea unul dintre proiectoarele laterale aprinse, cerceta cred marginea drumului care era acoperită de boscheţi. Nu mai aveam timp să ne întoarcem, ne-am băgat în boscheţi. Îmi bătea inima foarte repede, eram foarte tensionat şi mă gândeam ce se va întâmpla daca ne vor descoperi poliţiştii. A trecut lumina proiectorului pe lângă noi de parcă nici n-am fi fost acolo. Am mai rămas un moment acolo, în tufiş, după care am plecat pe un alt drum, mai lung, dar mai sigur, printre blocuri. Acolo poate ne întâlneam cu doi jandarmi, cel mult, dar era puţin probabil şi lucrul ăsta. Într-un final am ajuns de unde am plecat. După ce s-a luminat afară, ne-am dus după pistol şi după bâtă. Dar nu mă învăţasem minte.

Am făcut multe prostii şi după aceea. Într-o zi am amanetat o brăţară de aur a surorii mele. I-am cerut-o să mi-o dea pentru 3 – 4 zile. Nu prea a vrut, dar am convins-o într-un final. Cu banii luaţi de la amanet am cumpărat băutură, ţigări şi dulciuri, după care ne-am dus în acea magazie de la ultimul etaj. … Nu-mi dădeam seama, credeam că mă distrez. Nu-mi mai păsa de nimeni, eram turbat parcă după bani. Într-o seară am fost să furăm o maşină, ca a doua zi să jefuim casa de amanet. Reuşisem să intrăm în câteva maşini, dar n-am reuşit să pornim nici una.

Revenisem la aceeaşi stare. “De ce? De ce mie? De ce eu? De ce nu am? Ăla de ce are?” Mă gândeam tot timpul de unde să mai fac rost de bani, de unde să mai fur.

Într-o seară, eram într-un părculeţ. Apare unul din cei doi fraţi, însoţit de încă un băiat. Îl cunoşteam şi eu pe acel băiat. Venea des pe la sala de internet unde lucrasem. Avea foarte mulţi bani la el. Noi ne miram de unde putea avea aşa de mulţi bani. Apoi ne-a explicat cum îi fura unchiului său din portofel. Noi ne-am gândit că trebuie să aibă şi mai mulţi decât fură el. Altfel ş-ar fi dat seama de lipsa lor… În aceeaşi seară am plecat cu unul dintre fraţi spre locuinţa acelui unchi, unde se aflau doar două persoane: bunica şi sora acelui băiat, în vârstă de numai 9 ani. Am ajuns în faţa uşii care era deschisă, spre surprinderea noastră. Am intrat în cea mai mică linişte, după care am început să căutăm. În aceea cameră nu găsisem nimic, am mers în camera în care dormea doamna împreună cu fetiţa - imediat după ce am intrat în cameră, doamna s-a şi trezit. Văzând lucrul acesta m-am năpustit asupra ei. S-a speriat foarte tare, era şi bolnavă şi îi venise rău. Ne-a cerut pastilele care se aflau într-o geantă. I-am spui prietenului meu să-i aducă pastilele şi apă. După aceea am început să căutăm seiful despre care aflasem de la nepot. Începusem cu ameninţările, deoarece nu-l găseam. I-am făcut semn lui X să se ducă la fetiţă. Speram că dacă o vom ameninţa pe bătrână că vom răni fata, ne va spune unde se află banii. Bătrâna susţinea că nu sunt bani în casă. Am crezut atuncea că bătrâna preţuieşte mai mult banii decât viaţa fetei. Într-un final am găsit şi seiful, dar era gol. Atunci mi-am dat seama că femeia nu minţea. Lângă pat se afla o măsuţă unde erau mai multe cărţi, printre care se găsea şi o Biblie. Am luat-o şi am deschis-o, cu scopul de a-i pune întrebări bătrânei pentru a mă lămuri dacă era doar o carte ornamentală sau chiar o citea. Spre surprinderea mea bătrâna mi-a răspuns exact cum scria în carte, în Biblie. Am rămas puţin îngândurat, mi-am dat seama că femeia e credincioasă cu adevărat. Am făcut lucrul acesta deoarece femeia, în tot acel timp, n-a încetat să ceară ajutor de la Dumnezeu.

Îmi trecuse prin minte motivul pentru care am furat prima oară, îmi dădusem seama că am ajuns la fel ca cei pe care îi uram eu. Nu-mi amintesc cum m-am “trezit” din acele gânduri, dar după aceea îmi amintisem că venisem după bani. Am plecat într-un final cu un telefon mobil şi două ceasuri de mână. Pe drum nu prea am vorbit între noi. Mă tot gândeam la ce făcusem în acea noapte. Parcă de data aceasta n-a mai fost distractiv deloc, îmi era teamă de ceva, dar nu-mi puteam da seama de ce anume. Ne-am întors pe un alt drum, am ocolit oraşul … Am ajuns la o troiţă. Ne-am oprit amândoi în dreptul ei, ne-am făcut cruce, după care ne-am continuat drumul.

Am ajuns acasă pe la ora 6.00 dimineaţa. Am adormit îngândurat, mă gândeam la ce făcusem. Dar nu-mi dădeam seama de ce nu-mi puteam lua gândul de la aşa ceva, înainte parcă nici nu-mi păsa. M-am trezit devreme, pe la 10.00, după care am plecat la şcoală. Eram în aceeaşi stare. După ce m-am întors, m-a întrebat mama unde am fost aseară. M-am uitat la ea, încercând să-mi scund surprinderea şi teama totodată. I-am răspuns tot cu o întrebare: “Dar de ce mă întrebi?” Mi-a spus că trebuie să ştie şi ea pe unde umblu eu noaptea. I-am spus că am fost într-o sală de calculatoare. Mă străduiam să-mi scund adevărata stare în care mă aflam. Mi-a spus că am avut un somn agitat şi că vorbeam în timp ce dormeam, dar nu a înţeles ce ziceam. Mi-a zis să nu mai umblu noaptea şi să le mai las încolo de calculatoare. Pe la ora 18.00 am plecat de acasă, m-am dus în acelaşi părculeţ în care mă întâlnisem cu o seară înainte cu băieţii. M-am întâlnit acolo cu o fată, am stat cu ea până la ora 21.00, începuse o ploaie torenţială din cauza căreia ne-am ascuns într-o scară de bloc. Şi-a dat seama că ceva nu-i în regulă, că nu sunt în apele mele. Nu i-am spus din ce motiv, i-am spus doar că sunt obosit. Atunci mi-am dat seama că uitasem pistolul acasă. Încă mai ploua, se întunecase de tot. Am scurtat drumul prin curtea unei şcoli. Erau multe bălţi, încercasem să le ocolesc, deosebeam greu asfaltul de bălţi în lumina singurului bec ce se afla la uşa intrării în şcoală. La un moment dat m-am trezit în mijlocul curţii înconjurat de bălţi, eram parcă tot mai îngândurat. Am renunţat la acel slalom şi am trecut de-a dreptul prin bălţi. Când am ajuns pe strada unde locuiam, am observat o maşină în faţa porţii, un Aro. Mi-a zburat gândul că poate sunt nişte rude de la ţară, aveau un Aro asemănător. Când m-am apropiat de casă, tata ieşise la poartă şi atunci mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă. Tata a venit spre mine, după care m-a luat în braţe. Eram cu totul derutat. A începută să plângă şi m-a întrebat cu o voce răguşită: “Ce ai făcut mă, tată?” Atunci am pus cap la cap toate şi mi-am dat seama ce-i cu maşina. Mi-am adus aminte şi de pistol că-i acasă şi de telefonul ce-l luasem de la bătrână, pe care îl uitasem acasă. Încercam să-mi ascund disperarea şi l-am întrebat pe tata ce s-a întâmplat iar el mi-a răspuns că-i casa plină de poliţişti. I-am spus că n-am făcut nimic, că-i o greşeală. Am intrat amândoi în curte, atunci am putut să disting culoarea maşinii, scrisul cu roşu şi girofarul, toate mascate de umbra pomului ce era în faţa casei. Am intrat în casă, tata urmându-mă îndeaproape. S-au legitimat toţi poliţiştii, erau vreo 4 – 5. M-au întrebat dacă eu sunt I., apoi mi-au pus cătuşele. Mama plângea, la fel şi sora mea. Încă nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Speram să fie totuşi o greşeală. După scurt timp am observat pistolul într-o pungă, la fel era ambalat şi telefonul. Am mers împreună cu tata la secţia de poliţie. Eu şi cu tata am fost suiţi în Aro, ceilalţi care nu au încăput s-au suit într-o Dacie. Priveam pe geam şi mă gândeam dacă asta va fi ultima oară când mai văd strada aceea. Mi-au rămas şi acum în minte luminile roşu-albastru proiectate pe pereţii caselor. Picăturile de ploaie se strângeau pe geam şi până la urmă l-au acoperit de tot. N-am mai putut privi afară. N-aveam de gând să recunosc nici o acuzaţie care urma să mi se aducă. La secţia de poliţie a urmat un interogatoriu cu privire la ce făcusem în urmă cu trei zile. Încercam să arăt cât mai mult calm. Dar mă gândeam de ce mă întreabă ce am făcut în urmă cu trei zile, de ce nu mă întreabă ce am făcut în urmă cu o zi, când s-a întâmplat. M-am gândit că poate este o metodă de a-şi da seama poliţiştii dacă ascund ceva în declaraţii. Poate mă dădeam de gol. Nu-mi amintesc ce minciuni le-am spus atunci, dar nu m-au crezut. Nu puteam recunoaşte. Pe la ora două noaptea m-au băgat în arest. Unul din poliţişti mi-a spus că noaptea e cel mai bun sfetnic. Ajuns în cameră, în celula de arest, am început să mă gândesc adânc la tot ce făcusem. Toţi din cameră dormeau. Mi-am spus în gând: “Doamne, ce-am făcut?” Tot încercam să-mi ascund disperarea, o ascundeam parcă de mine însumi. M-am culcat într-un târziu sperând că mă voi trezi acasă. Refuzam să cred că tot ce se întâmplă mi se întâmplă mie.

Dimineaţa m-a trezit difuzorul ce se afla prins într-un perete. M-am uitat în jur, am oftat adânc, după care mi-am spus în gând cu o puternică dezamăgire: “Tot aici sunt!” Ceilalţi m-au întrebat pentru ce am fost arestat, nu le-am spus decât că mi-au găsit un pistol în casă.

La ora 7.00 am fost scos iar de anchetatori. M-am trezit într-un birou legat de calorifer cu o pereche de cătuşe. Credeam că va urma să recunosc fără voie ce am făcut şi ce n-am făcut, credeam că va urma să fiu bătut de vreo doi “Urşi”. Spre surprinderea mea a intrat un pitic chel în birou. S-a aşezat la masă după care m-a întrebat dacă m-am răzgândit. Era acelaşi poliţist care m-a condus în arest, care îmi spusese că noapte e cel mai bun sfetnic. I-am răspuns pe un ton oarecum egal faţă de el: “În ce privinţă?” A început să zâmbească. Mi-a îndrugat tot felul de legi şi articole care mă ajutau dacă recunoşteam. Până nu mi-a zis că aseară în timp ce eram în arest mama venise la poliţie eu nu i-am dat nici o atenţie. L-am întrebat de ce a venit şi cred că atunci şi-a dat seama că mi-a găsit o slăbiciune. Nu ştiu dacă tot ce mi-a povestit a fost adevărat, dar o parte ştiu sigur că a fost. Mi-a povestit cum că mama a fost în seara aceea să-mi aducă buletinul şi l-am crezut. Înainte să plec de acasă a trebuit să-mi iau şi buletinul, dar nu l-am găsit. Atunci poliţistul i-a zis mamei când îl va găsi să-l aducă la secţie. Mi-a mai spus cum că ar fi început să-i roage pe poliţişti să o lase să mă vadă. Cum mi-a povestit el atunci şi ce o mai fi minţit, m-a cam înmuiat. Mi-am dat seama că fapta pentru care sunt arestat este foarte gravă, nu voi putea scăpa. Într-un final am recunoscut. A fost o zi foarte agitată. Au urmat întrebări legate de provenienţa pistolului. A trebuit recuperat cuţitul, care îl aruncasem în drumul de întoarcere. Seara, în cameră am început să mă gândesc la ce le-am făcut părinţilor mei, nicidecum la ce-i făcusem bătrânei şi fetiţei. După 2 – 3 luni am fost condamnat la 7 ani de închisoare. În urma recursului la Curtea de Apel, am rămas la 5 ani… Pentru faptul că eram minor (major fără 5 luni) am fost încadrat la jumătate, adică dintr-o condamnare de 7 – 20 ani, am rămas la încadrarea de 3,5 – 10 ani.

Îmi pare foarte rău de tot ce am făcut, nu-mi vine să cred cum am fost orbit de acei bani nenorociţi. Am fost înşelat, ba cred că eu m-am înşelat singur. Nu ştiu de unde a început totul, dar mă străduiesc să-mi dau seama. Chiar dacă nu voi reuşi, nu o să-mi mai doresc. Cred că de fapt toate au plecat din dorinţa de a avea.

Mă rog la Dumnezeu să mă ierte şi să mântuiască şi sufletul meu.

Maică, vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce faceţi!

I.