Incredibil ce poate face un moment în plus de atenție la nevoile copiilor noștri

Versiune tiparTrimite unui prieten

Aș vrea să vă povestesc o micuță întâmplare ce avut loc zilele trecute, care mi-a arătat din nou că Răbdarea și Atenția la copil pot aduce muulte.

Întâmplarea le are ca personaje principale pe E. și pe mine, mama sa (I.). 

Eram în autobuz. Eu (I.), E. și S. Și alți oameni, firește. Era dimineață și ne îndreptam spre Catedrală. La început ne-am așezat toate 3 pe 2 scaune, în fața noastră rămânând unul liber. Văzând că locul rămâne gol, deși mai multe persoane lângă noi stăteau în picioare, E. s-a mutat pe scaunul din față.

Toate bune, până când, aproape de sfârșitul călătoriei, E. își dă seama că ar vrea să composteze un bilet. Știa că avem mai multe, chiar ea le ridicase de la automatul de bilete. Atunci îi spun: „E., dacă îți dau biletul pe care l-am compostat pentru această călătorie, devine nevalid. Dacă îți dau unul din cele necompostate, rămânem fără o călătorie.” E. începe să mârâie. Mârâiala ei caracteristică ce ne exasperează pe noi, părinții ei.

(De fapt, am observat în urma acestui eveniment că mârâiala apare în momentul în care copilul nostru crede că îi este imposibil să își poată împlini o dorință sau o nevoie și nu o consecință a faptului că NOI, părinții, nu vrem să îi împlinim dorința, sau nevoia... cum aveam impresia până atunci.)

Ok... mârâie... desigur, mă deranjează lucrul acesta, mai ales că e și în public. Încep să îi explic a DOUA oară motivul pentru care refuz să îi dau biletul, dorind ca ea să ÎNȚELEAGĂ, sau așteptându-mă să înțeleagă, din moment ce îi zic deja pentru a 2-a oară. :)

Fiind pe scaunul din față, iar asta presupunând o oarecare distanță + zgomotul de fond dat de autobuzul în mers și celelalte mașini din trafic, era nevoie să vorbesc un pic mai tare. Simțeam nevoia să realizez CONECTAREA. Și să fiu mai puțin auzită de oamenii din jur. Așa că am chemat-o să vină lângă mine, să îi pot spune mai bine ce am să-i spun. Era dificil să o iau în brațe, sau să o mângâi, căci dacă aș fi făcut asta probabil ar fi „izbucnit” S. Dar am folosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voce CALDĂ, din inimă.

I-am spus că ÎNȚELEG ce simte (și la modul real înțelegeam, căci știu cum e să îți dorești să îți împlinești o dorință pe loc și să nu poți). (Aceasta e VALIDAREA?) Reproduc mai mult sau mai puțin exact dialogul dintre noi:

Eu: „E., înțeleg ce simți, pentru că și eu am avut dorințe pe care mi-aș fi dorit să mi le împlinesc pe loc și nu am reușit. Aș vrea să îmi spui ce simți tu acum, în momentul îțn care ai o DORINȚĂ (vrei să compostezi un bilet), vrei să ți-o împlinești și NU POȚI.”

E. privea în gol, se vedea că reflectează la ceva, dar nu răspundea. Atunci am anticipat răspunsul ei și am întrebat-o:

Eu: „Simti NEPUTINȚĂ? și SUPĂRARE că ai vrea să îți îndeplinești dorința și nu poți?”

La care ea a răspuns:

E.: „Da.”

Și chiar așa era. Atunci i-am zis (căci simțeam că are nevoie de ajutor în a rezolva problema cu care se confruntă. Poate dacă am fi avut mai mult timp la dispoziție, sau vreo experiență asemănătoare anterioară, aș fi simțit că poate găsi și ea Soluția, dar atunci așa mi s-a părut, că are nevoie de Ajutor.):

Eu: „Ai două posibilități. Să încerci să rezolvi Problema cu care te confrunți (să faci rost de un bilet), sau să rezolvi Emoția (Durerea că nu-ți poți împlini dorința). Pe care preferi să o rezolvăm?

Cred că mi-a răspuns că Problema (vrea să facă rost de bilet), sau din cauză că simt că uneori îi este greu să îmi dea răspunsul până să pună exact punctul pe I, așa am înțeles și am continuat:

Eu: „Pentru a rezolva Problema, ai două posibilități: să mergi la fiecare om din autobuz și să îl intrebi dacă are să îți dea un bilet să îl compostezi, până găsești pe cineva să îți dea sau, mai simplu, dar un pic mai deranjant poate, să strigi tare întrebarea Are cineva să îmi dea un bilet să îl compostez?. Pentru a rezolva Emoția (durerea cauzată de sentimentul de neputință), i-o putem da lui Dumnezeu” (eu mai mult ca sigur aș fi optat pentru rezolvarea emoției :) ).

Răspunsul E. m-a uimit:

E.: „Vreau să merg la fiecare om din autobuz să îl întreb dacă are să-mi dea un bilet”.

Wow! Neașteptat pentru mine. Acum a apărut altceva: Emoția mea, îngrijorarea că ar putea să cadă în timp ce merge la oameni, dat fiind faptul că autobuzul era în mers și supărarea mea, sau enervarea că s-ar putea murdări în caz că va cădea (căci era noroi pe jos). I-am mărturisit îngrijorarea mea și i-am spus că poate merge dacă își asumă durerea pe care o va simți în momentul în care ar putea să cadă și înainte să mai apuc să-i vorbesc și despre supărarea-enervarea mea ce ar putea să apară dacă se întâmplă asta și se murdărește pe hăinuțe, Copilul nostru „timid”, care mai niciodată nu vorbește cu persoanele necunoscute și refuză să le răspundă celor care o întreabă „Cum te cheamă?”, s-a ridicat de pe scaun și a mers la prima persoană din fața ei și a întrebat-o politicos dacă are un bilet pe care să i-l dea să-l composteze. Doamna i-a spus că nu, iar E. a mers mai departe, la următoarea doamnă. S-a agățat de sacoșa ei și a repetat ce spusese și mai înainte, însă doamna era prinsă într-o discuție cu o altă doamnă, astfel că fetița a fost nevoită să o mai înntrebate o dată. În sfârșit, doamna a remarcat-o și a întrebat-o ce dorește. Atunci, prima persoană pe care o întrebase E. (cea care nu avea bilet), a formulat tare dorința micuței și vreo 3-4 persoane au sărit să-i dea biletele lor.

Astfel, când aproape să coborâm în stație, fetița noastră s-a ales fericită cu 2 bilete, dintre care pe unul a ajutat-o Dumnezeu și a avut și timp să-l composteze... iar eu, uimită și cu inima plină de Bucurie și Recunoștință, I-am dat Slavă lui Dumnezeu! :)

Incredibil ce poate face un moment de Atenție în plus la nevoile copiilor noștri! :) Chiar în momentul în care eram pe punctul de a trage concluzia „iar mârâie, of, îndură I., îndură, rezolvăm noi când coborâm din autobuz”...

Doamne, Îți mulțumesc pentru Minunile Tale!

Vă îmbrățișăm sufletește și vă dorim o zi frumoasă și plină de Roadă!

Cu drag,
I., A., E. și S. :)