Sărut mâna, măicuță!

Am o problemă foarte mare și nu știu cum să o rezolv... Nu știu cine sunt și ce vreau cu adevărat. Nu știu unde să mă duc și cu ce să încep... Tot ce aud e să mă schimb și să mă prefac că îmi pasă de cineva doar ca să fiu acceptată. Și nu pot, defapt nu vreau!

Oamenii sunt pentru ei și doar atât și, dacă comentezi, țipă și fac crize de nervi dacă îndrăznești să-i contrazici. Ei bine, e greu pentru că m-am săturat să accept, m-am săturat să tot spun că mă duare și că nu mai pot și tot ce primesc sunt reproșuri: dacă ai fi mai bună, dacă ai accepta, dacă ai tăcea, etc și când le urmez sfaturile, tot nu-i bine. Tot e câte ceva de spus: Ești ciudată!, De ce nu ai iubit până la vârsta asta?, De ce nu te machezi?, De ce nu ieși seara?, etc.

Înafară de părintele meu duhovnic, nu prea înțelege nimeni... Decât câteva fete, care vin și ele la biserică. Toată lumea vrea să mă schimb și eu am uitat cine sunt și ce vreau... Când eram mică, era un foc aprins în mine care îmi spunea să merg la mănăstire. Acum, din fata care râdea tot timpul și asculta fiecare problemă a tuturor, sunt fata care nu știe încotro să o ia...

M-am gândit să încep un seminar, dar nu știu sigur ce e... Vreau un loc fără stres, un loc în care să întâlnesc oameni diferiți...

Vă mulțumesc pentru că v-ați pierdut timpul citind acest mesaj,

Mădălina