Doamne, ajută-ne să înțelegem vârsta copiilor noștri și să punem mai puțină presiune pe ei

Versiune tiparTrimite unui prieten

Hristos a înviat!

Deși nu am mai scris de mult răspunsul la teme... (am rezervat lucrul acesta pentru noaptea dinspre sâmbătă spre Duminica), mi-am mai notat din când în când, pe măsură ce îmi veneau în gând, unele dintre ele pe telefon și acum, că a venit momentul rânduit și am disponibilitatea... le trec pe „curat”.

Am observat că mi-e mult mai ușor să le OBSERV (biruințele, uimirile, mesajele toxice), în momentul în care dorm mai multe ore noaptea... Am observat că relația cu copiii se îmbunătățește când același lucru se întâmplă... Însă nevoia acestui timp petrecut cu mine însămi și cu Dumnezeu, ORDINEA și ORDONAREA ce mi se instaurează atunci în minte, mă fac să-mi fie greu să renunț la ceasurile acestea prețioase din momentele în care toți dorm și „Timpul e tot numai al meu”... :)

Prin urmare... din „Pași spre echilibru”:

Încep cu Mulțumiri:
„Mulțumim, Doamne, și pentru bune, și pentru rele/grele... căci prin toate ne ajuți să creștem, să înflorim către Tine”

Continui cu Biruințe:

 - Am reînceput lucrul la Pașii de Ieșire din labirint (eu) și Pașii la Seminarul iertării (A.)

 - cu ajutorul lui Dumnezeu, de la primul modul încoace, am reușit să nu le mai spunem copiilor „mami” și „tati”, iar când ne raportăm față de ei unul la celălalt să spunem „tăticul vostru”, „mămica voastră”... Ușor-ușor mă gândesc să introducem aici și dimensiunea de „mamă”, „tată” :), nu doar „mămică”, „tătic”... Am introdus mai mult raportarea de soț-soție, când e vorba de lucruri care ne privesc pe noi... și încerc în momentele în care sunt supărată pe ce a făcut soțul meu, să specific asta și nu să arunc vina pe „tăticul vostru”. Am încercat, când ne certam, să le spunem că ele „nu au nicio vină” și că noi avem nevoie să ne certăm și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să soluționăm conflictul (la asta mai lucrăm)... Iau de astăzi în calcul și posibilitatea să-mi notez pe telefon lucrurile pe care mi-aș dori să i le spun lui A. și să le discutăm „vineri seara”, când am stabilit să fie Întâlnirea noastră, sau să i le transmit în clipele acelea prin mesaje (a funcționat bine o dată!)... Deși probabil vor mai fi multe Gânduri ce vor bate la Poarta Vorbirii și în clipele conflictului, nu cred că va fi atât de Ușor să mă Abțin eu să vorbesc când am nevoia să COMUNIC :). Cu rugăciune, nădăjduiesc măcar să-mi dea Dumnezeu un ton Blând și mai puțin Aprins...

 - deja avem la activ două vineri împreună și o vină-dejun de Paște... Minunat! Mulțumim, Doamne! ...în 4 ani, sunt o mare binecuvântare, într-adevăr. Re-zidesc relația..

 - O maare biruință a lui A.: că I-a dat lui Hristos înjurăturile chiar în clipa imediat următoare după ce le-a spus... A zis: „Doamne, nu le vreau, nu vreau să fiu așa, O Doamne, ajută-mă!” ...și din acea clipă cu altfel de ochi l-am privit... Iar eu, că i-am dat cuvintele urâte lui Hristos chiar în clipa în care mi-au fost adresate, le-am REPETAT cu voce tare în fața icoanei Mântuitorului și I-am zis „Doamne, ia-mi Tu durerea ce mi-o provoacă și ajută-mă să păstrez Bucuria și Pacea pe care le aveam înainte de aceste clipe... Și am SIMȚIT aievea cum NU MAI SIMT durerea...

(Aș vrea să vă împărtășesc o revelație: niciodată nu înțelegeam cum sfinții martiri puteau să nu mai simtă durerea, până în clipa aceasta când am văzut că aievea dacă I-o dai lui Hristos, El o ia de la tine, sau îți dă putere să o înduri... Sau cum Dumnezeu și de dragul lui și al Împărtășirii cu Trupul și Sângele Lui, te poate ajuta să nu mai simți nevoia de a mânca... Vă mărturisesc că eu sunt o mare mâncăcioasă - chiar dacă fizic nu se vede, poate de la efortul depus ce compensează - dacă văd ceva, mai gust de acolo, și de acolo, și de acolo, și tot așa, ciugulesc toată ziua, sau mănânc compulsiv uneori... Și greu îmi era să-mi imaginez că aș putea ține în perioada aceasta post negru... Dar, o dată cu Liturghiile Darurilor, nevoia aceasta a Împărtășirii cu Hristos m-a făcut să zic, „Doamne, eu vreau să mă împărtășesc cu Trupul și Sângele Tău... dacă e cu voia Ta, ajută-mă să pot fără să mănânc”... Și incredibil cum a luat Dumnezeu de la mine nevoia aceasta de a mânca... în zilele acelea, bineînțeles... pur și simplu nu simțeam nevoia de a mânca... Mai erau unele clipe în care simțeam un pic de rău fizic, dar în clipele acelea ziceam „Doamne, ajută-mă să trec de momentele acestea dacă e cu voia Ta"... și treceam... Și iac-așa un Post întreg... :)...timp în care am observat că mă pot aduna mai bine, mă pot concentra mai bine pe nevoile celorlalți (copiii, A.), fetițele cereau mai puțin de mâncare... Absența hranei mă făcea să simt nevoia să RESPIR mai des și o dată cu respirația să vină și nevoia de rugăciune care să-mi dea putere... Și așa am înțeles cum sfinții au reușit să ÎNDURE atâtea chinuri... e MARE LUCRU să-I dai lui Dumnezeu TOATE!)

Continui cu Biruințele...

 - o mare minune e că Dumnezeu ne-a dat în gand să ne așezăm în genunchi în fața icoanei Mântuitorului de fiecare dată când avem probleme... Dar o mare descoperire e liniștea pe care o aduce copiilor a face acest simplu exercițiu de a-I da seara, înainte de culcare, sau uneri în timpul zilei când apare o problemă, durerile, tristețile, supărările, neliniștile, frica, mânia, furia...lui Hristos și de a cere de la El în schimb: pace, bucurie, liniște, curaj, încredere, răbdare...
DE ATUNCI: S. nu mai plânge noaptea! Ea, care avea mereu un somn agitat, mereu se lupta în somn... o auzeam clar cum retrăiește în vis conflictele nesoluționate de peste zi... Mare minune!

E.: e uimitor ce supărări ne spune de peste zi, la care nici nu ne așteptăm...

Gândul acesta a venit în urma relatării maicii Sofronia cu fetița față de care tăticul povestea întâmplări tensionate... Mi-am dat seama că noi TOT TIMPUL aproape noi ne relatăm de față cu ele discuții tensionate, iar ele erau pline de TENSIUNE... și era cazul să facem ceva cu asta, dacă discuțiile nu le puteam lua înapoi... Mulțumim, Doamne! Mulțumim, maica Sofronia, pentru relatare :).

O OBSERVAȚIE: când ne certăm, dacă apoi ne împăcăm și ne ÎMBRĂȚIȘĂM, copiii se LINIȘTESC...:)

 - un strop de liniște s-a mai așternut și în momentul în care ne-am mutat noi pe o jumătate din patul nostru URIAȘ și am lăsat fetițele să doarmă pe cealaltă jumătate (după ce ne-a AMENINȚAT A. că îl taie în două și-l face suprapus, iar noi, fetele, am început să plângem toate după el :), căci ni-i tare drag așa mare cum e și cum l-am gândit inițial, să încăpem toți)... În felul acesta, când dormim somnul de prânz suntem liniștite și eu, și fetele, seara adormim în continuare toate 3, iar noaptea, când mă întorc de la lucru, mă întorc în brațele soțului meu (care nu se mai pune să doarmă între ele) și e INCREDIBIL ce mult ne-a lipsit lucrul acesta, dar nu știam cum să-l materializăm...:) în absența unei alte camere și a unui alt pat :).

UIMIRI: (ele există zilnic, am constat asta când eram mai odihnită, dar din cauza oboselii trec mai puțin observate...)

E.: delicatețea, gingășia, uimirea și bucuria ei când descoperă ceva și vine să ne împărtășească, ENTUZIASMUL provocat de împlinirea visului cu bicicleta, pentru care strânsese bănuți de jumătate de an :) (Fericirea ei, cum țopăia de bucurie ca un iepuraș și a zis că o lasă pe S. să se joace cu toate jucăriile ei :)...cum de ATUNCI (deși îi plăcuse de dinainte să numere) a început să numere până la peste 100 :). Cred că a asociat cumva noțiunea de cifre cu bănuții care au valoare în măsura în care poți achiziționa cu ei lucruri valoroase :). Și asta a motivat-o să le observe și mai bine. Acum îmi indică mereu numărul paginii la care ne aflăm, citește cifrele de pe metrul de croitorie, etc...

S: într-o seară, când, după rugăciune, făceam împreună exercițiul de oferire lui Hristos a emoțiilor negative de peste zi (de obicei eu enumăr ce îmi vine în gând, iar S. zice „da, da” - ea are saracuta de toate, E. ne dă exemple mai concrete)... o vedem pe S. că merge la icoană și cu mânuța ei mică face aievea gestul de a-i da și rostește „FRICĂ”, „FRICĂ” „Frică LUPU”... Eu și A. rămânem consternați...de gest, de PRECIZIA cu care a indicat exact ce o afectează pe ea... (în curte avem și un câine lup, de care îi e tare frică... e mult mai mare decât ea și când aleargă răstoarnă copiii mici, altfel e bun, jucăuș, dar un pic neatent :)) Mai apoi lua din Sfânta Evanghelie din mâna Mântuitorului CURAJ, ce îi ziceam eu să ceara în schimb...

Mititica... de multe ori în plânsulețul ei am simțit că se simte neînțeleasă... O vedeam aievea cum se așează în fața icoanei când începea să plângă și nu știa cum să ne comunice, sau cum să rezolve conflictul... cum îi ziceam eu să facă în clipele în care plângeam și nu știam cum să o ajut... Ea chiar a învățat foarte repede să facă asta și chiar făcea... De aceea, EXERCIȚIUL cu noi toți în fața icoanei, vorbind despre aceste lucruri a ajutat-o enorm: să doarma liniștită, iar peste zi să manifeste mai multă iubire și tandrețe pentru surioara ei... UIMIREA mea a fost că, în urma plânsului datorat unei certe cu E., am strâns-o tare în brațe (a acceptat, lucru care rar se întâmplă), iar apoi, după ce a plâns o vreme și efectiv i-am ascultat plânsul și durerea, fără să mă mai grăbesc să rezolv ceva...s-a liniștit și a mers și a mângâiat-o pe E.. e INCREDIBIL pentru mine să descopar zilnic cât de mult îi putem ajuta pe acești omuleți dacă intrăm în lumea lor... Doamne, ajută-mă să fiu MAMĂ și mămica...:) Uneori mă gândesc că, dacă m-aș apleca cu totul acestui lucru, ar ieși MULTE minuni de acolo... dar parcă nu sunt pregătită să mă rup cu totul de ale mele... E incredibil cât de REPEDE trec ceasurile când mă plec mai mult în lumea COPILĂRIEI... Încă vine A. și mă întreb ce am făcut? Șiîmi dau seama că am am dat jos și am pus la loc hăinuțe de pe ele, am ascultat nevoile lor, și așa au trecut ORELE... Fără prea multe realizări VIZIBILE (de genul CURĂȚENIE, MÂNCARE, la care ne așteptăm). Dar fetițele sunt mai LINIȘTITE, poți COMUNICA apoi mai UȘOR cu ele... O, Doamne, dacă ar fi cineva să ne facă de mâncare cum doresc eu (cu ingrediente și respectând niște proceduri mai sănătoase) și câtă are nevoie soțul meu, eu să reușesc să împac nevoia mea de a LUCRA la ale mele și la VINDECARE și de a CITI, iar noi să ne simplificăm în așa măsura lucrurile, încât să se mențină mai ușor ORDINEA. Ne-am putea apleca mai mult spre lumea COPIILOR...să le rânduiască Dumnezeu cum știe El mai bine :)

La A.: m-a uimit cum I-a dat lui Hristos înjurăturile după ce le-a rostit, cum i-a cerut iertare E. pentru un lucru rău pe care îl făcuse și care o supărase... Și cum i-a explicat că a greșit (fără să-l mai atenționez eu să facă asta!)

Mi-am dat seama că mârâitul E. o dată îmi reamintește de plânsul unui cățeluș după mămica lui, altă dată de plânsul unui cățeluș, sau al unui animăluț rănit... în funcție de situație... E incredibil cât de mult am empatizat cu animăluțele acestea când eram mică... Îmi amintesc acum și cât de tare am suferit când a strivit unchiul meu cu MULTĂ URĂ cu o mătură o albină ce îl sâcâia în bucătărie... cum mă uitam la trupușorul ei împrăștiat pe betonul din curte și mă rugam lui Dumnezeu să o facă la loc... Omorârea aceasta a făpturilor (cât de mici), m-a IMPRSIONAT întotdeauna... Omorârea lor fără sens, din furie, sau obișnuință...STRIVIREA lor... De aceea, evit să vadă copiii lucrurile astea dacă se întâmplă... (E. astăzi a reacționat similar când l-a văzut pe A. că a strivit un fluturaș de molie... E greu de dus pentru copii, cred, să te și UIMEȘTI de frumusețea oricărei făpturi vii create de Dumnezeu și apoi să te vadă cum le și OMORI... e GREU de dus, pentru mine e greu de dus... Șoriceii de care ne bucurăm în cărți, sau la muzee, și chiar când îi vedem în realitate prin curte și pe altundeva, să îi vedem lipiți în capcane, sau cum tăticul lor le curmă viața... Eu nu aș putea... PREFER să las muștele să se lipească de banda lipicioasă, țânțarii să moară asfixiați în pungi, sau striviți cu rugăciune departe de copii, șoriceii să chițcăie până își dau duhul în lipici, gândacii și păianjenii să moară înghețați, aruncați iarna pe ușă afară... Mulți oameni zic că e mai SADIC și mai greu pentru animaluțe așa... Dar eu NU suport STRIVIREA... o asociez cu BESTIALITATEA, cu CRUZIMEA umană...)
Pot să le explic copiilor cum găina, sau porcul, chiar dacă le iubim, le tăiem să le mâncăm...dar nu moartea făpturilor vii FĂRĂ SENS... doar pentru că ne-au deranjat pe noi...

Și muulte mesaje toxice pe care i le transmit E. (și S.) le-am conștientizat mai bine când am fost mai odihnită... Mesaje pe care mi le transmitea și mama mie, care duc cumva tot înspre CREDINȚA GREȘITĂ că „nu ești bună de NIMIC” (cum ne zicea adesea tata):

 - de genul: „din toate locurile unde puteai călca, tu ai călcat fix în noroi, fix în baltă, etc.”. „Bravo!” ironic, pentru că și-a vărsat fulgii pe ea... AMENINȚĂRI „Dacă..., atunci...” și mă mai mir apoi de ce ne tot amenință ea pe noi (copiii chiar sunt o OGLINDĂ vie pentru faptele noastre)... „Nu dormi, hai odată!” (mesaj implicit: ești un incompetent!) „Dormi în papuci” (cum imi zicea mie mama), „Cu plânsul tău nenorocit, ai trezit-o pe S.” și alte câte și mai câte...

SIMT remușcări pentru toate clipele în care am tras de ea, iar ea era obosită, am suprasolicitat-o când eu pe mine am observat cât mă menajez, pretind și cum mă rățoiesc când sunt obosită... o CIUDĂ greu de explicat când se întâmplă să mai facă pipi în pat (mai ales când a nimerit fix pe lângă aleza... îi vorbesc în timp ce doarme manifestându-mi NEMULȚUMIREA...) E un copil și greșește la fel cum greșim noi toți, asta ar fi minunat să ÎNȚELEG, sau să-mi AMINTESC eu în clipele acelea când intru pe pilot automat! ...prea multă PRESIUNE pe umerii ei...

Durerea mea din clipa în care mi-a destăinuit că bunica e cel mai bun prieten al ei (și bucurie că o iubește așa mult, dar și durere că nu sunt eu ființa în care să aibă cea mai multă încredere, mama care să o fi iubit și să o iubească necondiționat... Așa cum s-a raportat mereu la ea bunica). Am fost o mamă rea, recunosc. Un jandarm. Am fost ca mama mea la aceste aspecte...

De unde a derivat credința (sper că) greșită că ne distrugem copiii... și că nu mai doresc să avem copii ca să-i distrugem... și cam așa SIMT... că deși le dăm și multe lucruri bune, i-am RĂVĂȘIT și îi răvășim în continuare sufletește... că nu suntem părinți buni și că ai noștri copii sunt îndreptățiți să fugă să caute ALINARE în altă parte... Un gând disctructiv ca „ORICE AȘ FACE, ORICUM le VOI GREȘI”...

Dar de când cu îngenunchiatul în fața icoanei lui Hristos împreună, simt că multe lucru se pot soluționa și rezolva și am căpătat un pic mai multă încredere și Entuziasm! Avem multe de spus în fața icoanei Mântuitorului și multe lucruri bune pe care le putem face de acum înainte și astfel le putem ÎNDREPTA pe cele anterioare, nădăjduind că prin mila și harul lui Dumnezeu vom recăpăta relatia bună cu ai noștri copii și vom restabili liniștea în a noastră familie. Și poate copiii noștri se vor re-împrieteni cu noi :) și îi vor iubi pe bunici, dar fără să-i vadă ca pe o oază de scăpare din brațele părinților certăreți, agitați, grăbiți, stresați, neliniștiți...

Bunica... i-a oferit iubire, căldură și protecție în momentele în care eu nu am putut, sau nu am știut a i-o da în clipele acelea. Când era mică, mult prea mică pentru ca suflețelul ei să poată să facă față tuturor răutăților mele... Îți mulțumesc, Doamne, că a existat ea, în brațele căreia s-a putut adăposti atunci, în brațele căreia a aflat alinare de urgia și viscolul din familia ei... că acolo s-a simțit iubită chiar și atunci când nu corespundea tuturor imperativelor părinților... pe atunci mai uniți în rău... Doamne, Îți mulțumesc că a fost ea acolo să o iubească așa cum e bine să iubești un copil mic și plăpând, și temător cum era ea... Doamne, cât de mult am putut-o SANCȚIONA pentru niște treburi firești copilăriei, că făcea pipi pe ea, iar eu eram prea obosită să mai spăl scutecele, prea mândră să-i mai pun și de unică folosință... IARTĂ-MĂ, Doamne, și ajută-mă să mă IERT! pentru cât i-am greșit copilului nostru... pentru cât a suferit... fapte pentru care știu că e îndreptățită să nu mă iubească pe mine cel mai mult, cum mi-aș dori... să nu mă considere pe mine „cel mai bun prieten al ei”... cum mi-aș dori... IARTA-MA!

Doamne, ajută-mă să iubesc acest ghiocel plăpând care a fost și pe care l-am rănit cu răutatea mea și în copilul acesta mârâicios și revoltat și adesea cu comportament neputincios, sau mincinos de acum, din unele clipe... dă-mi PUTERE în momentele acelea să fiu cum îi e bine spre creștere și maturizare și iartă-mi că NU AM FOST ACOLO când a avut nevoie de mine, sau nu am fost în felul în care a avut NEVOIE... E. e o minune de copil, dar o văd uneori cum mă minte din frică probabil, sau pentru că a conștientizat că poate (pentru că nu am văzut ce s-a întâmplat de fapt)... Trebuie să aducem și minciunile în fața lui Hristos și supărările pe care le provocăm noi celorlalți... :) O văd cum cade și nu se ridică, ci mereu așteaptă să vină cineva să o ia... Probabil din cauză că noi am obișnuit-o așa... Cum de multe ori zice că nu poate să se îmbrace, să se dezbrace pentru că nu e motivată (când își dorește ea să iasă din casă își ia și 3-4 perechi de pantaloni, bluze, căciula și fular, papucei), sau obosită... cum zice că i-e foame când se plictisește, sau i-e somn, sau poftă...

Doamne, ajută-ne să înțelegem vârsta copiilor noștri și să punem mai puțină PRESIUNE pe ei... Iartă-ne greșelile...

Mulțumim!

O duminică și o săptămână binecuvântată tuturor!

I.