Din tainele lucrării cu Domnul

Versiune tiparTrimite unui prieten

Omul a fost făcut de Dumnezeu pentru a participa la viața Lui, pentru a deveni Dumnezeu prin har.

Toate însușirile pe care Dumnezeu le posedă prin firea Lui (atotcunoașterea, atotputernicia, nemurirea, fericirea), omul le va dobândi ca o ofrandă a iubirii lui Dumnezeu, exact așa precum în dar am primit și viața pe care o trăim.

Această îndumnezeire a omului se lucrează treptat, în măsura în care inima omului, intenția lui, năzuința lui cea mai profundă se statornicesc pe calea binelui. Cu cât voința lui se lasă îmboldită spre rău, cu atât el se îndepărtează mai mult de harul lui Dumnezeu și se îndreaptă mai alarmant spre întunericul ființei, spre iad.

Tocmai datorită originii sale divine, omul poartă adânc întipărit în sufletul său dorul după Dumnezeu, dorul de îndumnezeire. În absolut nimic altceva nu-și poate găsi împlinirea sufletul omenesc. Și exact acest dor binecuvântat după îndumnezeire se străduiește să ni-l pervertească diavolul, astfel încât să ne deturneze de la ținta noastră. Este strategia lui predilectă de a corupe mișcările ontologice firești ale omului. Așadar, Diavolul a pervertit acest dor de îndumnezeire (înțeleasă ca restaurare a stării omului -de dinainte de cădere - prin harul lui Dumnezeu) în dorință de autoîndumnezeire. Ispititorul ne șoptește cu perfidie: „Singur, omule, vei deveni Dumnezeu! Ce nevoie ai de Dumnezeu? Ești Dumnezeu, numai că nu o știi!”. Prin momeala autoîndumnezeirii („Veți fi ca Dumnezeu”... - Facere 3, 5).

Diavolul i-a condus pe cei întâi zidiți la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, la izgonirea din Rai, la declinul spiritual, la decăderea ontologică, la pierderea harismelor duhovnicești. Viața omului s-a rupt de comuniunea cu Dumnezeu și a dobândit o serie de însușiri ale existenței animale: „Omul, fiind în cinste, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12). Prin cădere, el a devenit stricăcios, a cunoscut boala și, în cele din urmă, moartea. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23).

În Cartea Facerii, cea dintâi a Vechiului Testament, este descris detailat acest moment fatal pentru întregul neam omenesc. Uriașa catastrofă ontologică pe care a suferit-o natura umană prin căderea protopărintilor, și care se transmitea din generație în generație, nu putea fi înlăturată decât de Dumnezeu Însuși. Orice efort omenesc în acest sens era absolut insignifiant. Drept urmare, Dumnezeu S-a întrupat, asumându-Și astfel plenar natura umană, și prin lucrarea Sa, prin faptele și învățăturile Sale, dar mai ales prin Sfintele Sale Taine, i-a deschis din nou omului drumul către îndumnezeire. Este drumul pe care în chip fericit îl parcurg până la capăt sfinții.

De-a lungul întregii istorii, diavolul face uz de aceeași veche capcană, autoîndumnezeirea, pentru a reitera astfel marea cădere a omului.

Ce îi făgăduiesc fiecărei persoane în parte învățăturile orientale inspirate nemijlocit de către diavol și îngerii săi? Exact același lucru prin care diavolul îi înșelase pe Adam și Eva în Rai: „Vei deveni Dumnezeu!”. În ce fel? Prin exerciții yoga, prin tehnici de meditație "new-age", prin reiki, prin ceremonii și jertfe aduse demonilor. Este tocmai ceea ce a dorit diavolul însuși: să devină Dumnezeu. „Și voi pune tronul meu mai presus de tronul Celui Preaînalt, și voi fi asemenea Lui”, a gândit arhanghelul Lucifer, și a căzut cu înfricoșătoare cădere, devenind diavol. Din arhanghel prealuminos, care răspândea pretutindeni în jur dumnezeiasca lumină necreată, a devenit demon preaîntunecat. Cu această boală spirituală se va strădui până la sfârșitul veacurilor să-l contamineze și pe om.

Prin insuflarea directă a teoriilor religioase orientale, demonii urmăresc așadar să-l antreneze pe om într-o dublă cădere: aceea de a-i venera pe ei, și aceea de a se venera pe sine însuși, în locul lui Dumnezeu.

Pentru ca omul să-și improprieze această revelație, trebuie să intre în staulul duhovnicesc al Bisericii. Aici îl va întâlni pe Singurul Dumnezeu Adevărat, pe care îl va cunoaște prin experiența nemijlocită a comuniunii personale. Felul de viețuire al omului este cel care determină profunzimile acestei comuniuni. Când omul își armonizează modul de viață cu voia lui Dumnezeu, cu poruncile lui Hristos, atunci începe să se asemene cu Dumnezeu, să devină Dumnezeu prin har și părtaș al celor mai adânci taine ale vieții. Această revelație care se amplifică gradat poate ajunge - prin rugăciune - până la vederea Luminii necreate a Sfintei Treimi, în care persoana umană se unește ontologic, în mod conștient și real, cu Dumnezeu. Omul trăiește în Dumnezeu și Dumnezeu trăiește în om. Omul devine teofor și cunoaște tainele lui Dumnezeu prin trăire, participând el însuși la viața dumnezeiască.

Să-i chemăm neîncetat în rugăciuni pe sfinți, astfel încât fiecare dintre noi să dobândească experiența lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Atunci toate se vor așeza pe făgașul lor firesc: vom deosebi adevărul de minciună, realitatea de imaginar, lumina de întuneric. Căci nu există nimic mai însemnat, mai de trebuință, mai înalt în această lume decât cunoașterea și iubirea Adevăratului Dumnezeu. Pentru că ceea ce se pierde sau se câștigă la sfârșitul oricărei călătorii omenești în această lume, este viața veșnică.

(extras din Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie)