Cuviosul Paisie Aghioritul - Vindecarea sufletului prin Taina Spovedaniei și Împărtășaniei

Versiune tiparTrimite unui prieten

Oamenii s-au îndepărtat de Taina Mărturisirii și de aceea se îneacă de gânduri și de patimi. Câți nu vin și cer să-i ajut în vreo problemă a lor, dar nici nu se spovedesc și nici nu merg la biserică. „Mergi la biserică?”, îi întreb. „Nu”, îmi răspund. „Te-ai spovedit vreodată?”. „Nu. Dar am venit să mă faci bine”. „Dar cum așa? Trebuie să te pocăiești de greșelile tale, să te spovedești, să mergi la biserică, să te împărtășești atunci când ai binecuvântare de la duhovnicul tău, iar eu voi face rugăciune să te faci bine. Uiți că există și altă viață și trebuie să ne pregătim pentru ea?”. „Ascultă, Părinte, cele ce le spui despre biserici, altă viață etc., pe mine nu mă preocupă. Astea sunt basme. Am mers la vrăjitori, la medium și nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu poți mă poți face bine”.
Hai, acum, descurcă-te! Le spui despre spovedanie, despre viața viitoare, iar ei îți spun: „Acestea sunt basme”. Apoi te roagă: „Ajută-mă, că iau hapuri!”. Dar oare în chip magic se vor face bine?
Și iată că deși mulți au probleme pricinuite de păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care îi poate ajuta în mod real, ci sfârșesc prin a se „spovedi” la psihologi. Își spun istoricul lor, le cer sfaturi în problemele lor și dacă au de trecut un râu, aceia îi aruncă în apă, iar ei ori se îneacă, ori ies. Dar unde ies? În timp ce, dacă ar merge să se spovedească la duhovnic, ar trece pe celălalt mal pe pod, fără osteneală, pentru că în Taina Spovedaniei lucrează Harul lui Dumnezeu și se eliberează.

„Omul, mărturisindu-și greșelile, deschide ușa Cerului”

Părinte, un om care nu se spovedește poate fi liniștit lăuntric?
Cum să fie liniștit? Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul dinlăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire. Omul, deschizându-și inima sa duhovnicului și mărturisindu-și greșelile, se smerește și astfel deschide ușa Cerului, lăsând să coboare din belșug Harul lui Dumnezeu, care îl slobozește. Înainte de mărturisire în capul lui există ceață, vede slab și își justifică greșelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Prin mărturisire face un „fuuu”, se depărtează ceața, iar orizontul se curăță. De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească și numai după aceea îi primesc să vorbim. Unii îmi spun: „Părinte, fiindcă sfinția ta îți poți da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povățuiește-mă!”. „Chiar dacă mi-aș da seama eu ce trebuie să faci”, îi spun, „nu vei înțelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi și te spovedește, iar apoi vino să discutăm”. Cum oare să te înțelegi cu un om atunci când se află pe o altă frecvență?
Prin mărturisire omul aruncă dinlăuntrul său orice lucru nefolositor și rodește duhovnicește. Într-o zi săpam în grădină ca să plantez niște roșii. În acel timp vine cineva și-mi spune: „Ce faci, Părinte?”. „Ce să fac?”, îi spun, „îmi spovedesc grădina”. „Bine, Părinte, dar și grădina are trebuință de spovedanie?”. „Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc., face legume alese. Altfel roșiile se fac palide și slabe!”.

„Pocăința și mărturisirea taie drepturile diavolului”

Pentru a se îndepărta înrâurirea diavolească de la oameni și pentru a gândi cât de cât sănătos, aceștia ar trebui să meargă la un duhovnic să se mărturisească. Acum ei nu pot nici măcar gândi din pricina influenței diavolești. Pocăința și mărturisirea taie drepturile diavolului. Asupra unuia ce este credincios, merge la biserică, se mărturisește, se împărtășește, diavolul nu are nicio putere, nicio stăpânire. Face numai puțin „caf-caf”, ca un câine ce nu are dinți. Însă asupra unuia ce nu este credincios și îi dă drepturi, are mare stăpânire. Îl poate omorî; are dinți și îl sfâșie. Potrivit cu drepturile pe care i le dă un suflet, tot atât de mare este și stăpânirea diavolului asupra lui.
Chiar și atunci când moare cineva și este pregătit duhovnicește, urcarea sufletului la Cer este ca alergarea unui tren după care se țin câinii lătrând. Unii latră în urma lui, iar alții înaintea lui, dintre care mai calcă și câte unul. Iar dacă nu este pregătit, este ca și cum s-ar afla într-un tren care nu poate alerga cu viteză, deoarece îi sunt stricate roțile, îi sunt deschise ușile, iar câinii intră înăuntru și chiar mușcă pe vreunii.
Când diavolul a dobândit drepturi mari asupra omului și-l stăpânește, atunci trebuie să se găsească pricina, pentru ca astfel să i se taie drepturile. Altfel, oricâtă rugăciune ar face ceilalți, diavolul nu pleacă, ci îl secătuiește pe om. Preoții citesc întruna exorcisme, dar în cele din urmă plătește tot omul, căci este chinuit și mai mult de diavol. Omul trebuie să se pocăiască, să se mărturisească, să taie drepturile ce le-a dat, și după aceea va pleca diavolul. Altfel, se va chinui. I se citesc exorcisme o zi, două zile, săptămâni, luni, ani de zile, dar diavolul nu pleacă, pentru că i s-au dat drepturi.

„Scopul Dumnezeieștii Liturghii este împărtășirea credincioșilor”

Părinte, când se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie trebuie ca de fiecare dată să existe cineva care să se împărtășească?
Da, pentru că scopul principal al Dumnezeieștii Liturghii este împărtășirea credincioșilor, fie și a celor puțini care sunt pregătiți. Căci mai toate rugăciunile sunt citite de preot pentru credincioșii care se vor împărtăși. De aceea cel puțin unul trebuie să se împărtășească. Firește, se poate întâmpla ca nici unul să nu fie bine pregătit. Aceasta este altceva. Este bine însă să se împărtășească măcar un copil mic, chiar și un prunc. Iar dacă nu se află nimeni, atunci Liturghia se săvârșește numai ca să se împărtășească preotul și să se pomenească numele. Acesta, însă, să fie o excepție, iar nu o regulă.
Toată creația se sfințește prin Dumnezeiasca Liturghie, prin prezența lui Hristos. Sfintele Liturghii țin lumea. Este înfricoșător ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Nu suntem vrednici de aceasta! Există preoți care în fiecare Liturghie trăiesc această Taină înfricoșătoare. Mi-a spus un cleric că un preot foarte simplu și bun îi spunea: „Îmi vine foarte greu să consum Sfintele. Îmi cad lacrimile mele cele murdare în Sfântul Potir; nu le pot ține, și pentru asta mult mă mâhnesc”. Și plângea. Iar acela i-a spus: „Spune-I lui Hristos sa-mi dea și mie puține lacrimi murdare”.

„Sfânta Împărtășanie vindecă pe cel ce se nevoiește”

Părinte, unii preoți spun că nu vor să liturghisească adesea ca să nu se obișnuiască.
Nu este corect să spună așa ceva preotul. Este ca și cum ar spune: „Nu merg regulat la rudele mele, ca să mă primească mai bine atunci când le fac o vizită”. Este nevoie însă de pregătire. Sfânta Împărtășanie vindecă, sfințește pe cel ce se nevoiește. Cum să-l ajute pe unul care nu se nevoiește? Ce să schimbe Hristos dacă însuși omul nu se schimbă?
Odată, la Peștera Sfântului Athanasie era un stareț cu doi ucenici. Unul era ieromonah și celălalt ierodiacon. Într-o zi au mers ucenicii la o bisericuță să slujească. Preotul însă invidia mult pe diacon, deoarece diaconul eram mai inteligent și îndemânatic la toate. Dar nici diaconul nu ajuta situația cu felul său egoist de-a fi. Preotul s-a pregătit la exterior, citind rugăciunile de Împărtășanie și făcând toate canoanele necesare. Din păcate însă, n-a făcut lucrul cel mai important, și anume pregătirea lăuntrică, adică să se spovedească cu smerenie ca să alunge din inima sa invidia, care nu dispare prin schimbarea hainelor noastre și spălarea capului. Astfel, doar cu această pregătire exterioară, a mers la înfricoșătorul Jertfelnic să liturghisească. Însă îndată ce a început să proscomidească, ce s-a întâmplat? S-a auzit deodată un vuiet mare și a văzut cum pleacă Sfântul Disc de la Proscomidie și dispare. Și astfel, n-au mai putut liturghisi. Dacă nu i-ar fi împiedicat Bunul Dumnezeu în felul acesta și preotul ar fi liturghisit în această stare duhovnicească în care se afla, gândul îmi spune că ar fi pățit un mare rău.
Liturghisitorul Celui Preaînalt trebuie să aibă multă luare aminte, curăție și acrivie. Preoții sunt mai presus de îngeri. Sfinții îngeri își acoperă fețele lor în vremea Dumnezeieștii Euharistii, în timp ce preotul o săvârșește.
(Din „Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan” și „Nevoința duhovnicească”, Ed. Evanghelismos)

Sursa: Articol din revista „Familia ortodoxă”, nr. 7 pe luna iulie 2014, pg. 66.