Curățirea, Cuvânt al Sfântului Naum

Versiune tiparTrimite unui prieten

„După acest cuvânt, minunatul sfânt al lui Dumnezeu tăcu. Atunci, Athanasie monahul îl întrebă:
Spune nouă Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?
Pe chipul aspru al Sfântului Naum s'a ivit un zâmbet blând, și a răspuns așa:
Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găsește în al treilea așezământ, cel al curățirii.
Curățirea, frați monahi, urmează după pocăință – și anume, după pocăința cea mare și desăvârșită. Pocăința cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde și îl mănâncă pe om. Curățirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăiește cu adevărat de păcatele făcute, are două dorințe: să șteargă cumva din trecut negrele sale păcate și să nu le mai săvârșească niciodată. Cum își va șterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviți lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest țărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt țărm? Zilele ce s'au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Și numai Unul Dumnezeu, Atotțiitorul, poate spăla și albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele și le poate șterge din viața noastră. Curățirea de păcate o face Însuși Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curățirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica își spală cu bucurie și cu dragoste pruncul care a căzut în noroi și s'a murdărit, ce vine plângând și-o roagă să-l spele și să-l curățească, așa și milostivul nostru Tată ceresc îi curățește pe păcătoșii ce strigă către El, întinați fiind. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele și să le șteargă din viața noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit și osteneală pe măsura puterii și înțelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voiește sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă și să înfăptuiască. Osteniți-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalți, cu înfrânarea, curăția trupească și duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morții și a înfricoșatei Judecăți a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veșnică a dreptului și la cumplitele munci ale păcătosului în iad, și cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinții Părinți ai Bisericii tâlcuite și în pilde înfățișate. Toate acestea – toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curățirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăința înseamnă tăierea și deschiderea acestora. Curățirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Și atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanasie, trebuie să ne căim și să ne curățim, și fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curățesc și nu se vindecă pe deplin, și până ce nu piere urma lor! Căci căința este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăți de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curățire fără pocăință. Când rănile s'au curățit și s'au vindecat pe deplin, atunci nu mai sânt răni, și nici căință. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârșite. Așa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup și acum s'au vindecat, așa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut și care s'au șters din sufletul nostru.
Dar și cu toate ostenelile și chinurile pentru curățirea sufletului, nicicând nu ne-am curăți fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. Iată pentru ce, în această mănăstire, călugării au în inimă și pe buze rugăciunea neîncetată: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!,” pravilă pe care o țin neabătut. Frați monahi, fericiți cei ce s'au trezit, îndoit fericiți cei ce s'au pocăit, întreit fericiți cei ce s'au curățit!
Al treilea așezământ pe care vi-l las este despre curățire. Întreită fericire v'a dăruit Dumnezeu: întâia fericire – să vă puteți mântui, a doua – să vedeți în Împărăția lui Dumnezeu mântuirea tuturor păcătoșilor care se pocăiesc, și a treia fericire – că împreună cu voi să afle mântuire în Raiul cel dulce toți monahii și toți închinătorii acestei mănăstiri, ce vor fi până la sfârșitul vremilor.”

Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei și Jicei, Cele IV așezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Predania, 2008, p. 21-24.