În a treia duminică din Postul Mare, la fel ca şi în timpul Săptămânii Mari, Biserica ne pune în faţa ochilor Crucea Domnului Nostru Iisus Hristos. Să ne amintim că, înainte de toate, crucea este o invenţie oribilă, pe care diavolul i-a inspirat-o omului, pentru ca acesta să-şi ucidă şi înjosi fratele. Însă, odată cu Hristos, crucea devine o cale, Calea care mântuie şi îi redes­chide omului Raiul.
Noi mărturisim, împreună cu Biserica, că Hristos, după cum ne spun Scripturile, a acceptat în mod liber să moară pe Cruce, din ascultare faţă de Tatăl Său. Da, dar aten­ţie! Să nu facem aici o eroare de interpretare, o eroare monstruoasă, înţelegând că Tatăl a vrut ca Fiul Său să fie răstignit. Să îndepărtăm de la noi această gândire blasfemiatoare, absurdă, vulgară chiar, dar atât de răspândită printre creştini. O gândire care face din Dumnezeu un tiran ucigaş — chiar dacă nu îndrăznim să recunoaştem deschis acest lucru —, o gândire care nu poate provoca în inima omului decât resentimentul, ura şi revolta împotriva lui Dumnezeu. În orice caz, o gândire care nu naşte nici dragoste, nici încredere, nici speranţă. O gândire pur şi simplu păgână!
Tatăl nu a vrut niciodată ca Fiul Său iubit să cunoască moartea, de orice fel ar fi fost ea. La fel cum Tatăl nu a vrut niciodată ca vreuna din făpturile Sale — nici măcar o insec­tă — să cunoască suferinţa. În Dumnezeu nu există nicio fărâmă de răutate. Sfântul Apostol Ioan ne spune că Dumnezeu este Iubire. Acest cuvânt ar trebui să ne fie de ajuns, indiferent de dificultăţile pe care le-am putea întâmpina atunci când ne aplecăm asupra unor subiecte ca şi răul, iadul, suferinţa celor nevinovaţi, atotputernicia lui Dumnezeu, etc... Ceea ce Tatăl a vrut din totdeauna este ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă să cunoască fericirea cea adevărată. Să fie mântuiţi pur şi simplu prin mila şi dragostea lui Dumnezeu. Hristos Şi-a însuşit întru totul această voie a Tatălui. Nici nu putea să facă altcumva. Pentru aceasta a venit El în lume: să ne aducă vestea acestei mântuiri, dăruită nouă de Tatăl Cel milostiv. însă această veste bună nu putea decât să lovească în plin în toate concepţiile despre Dumnezeu şi despre Mântuire pe care le avea lumea, inclusiv lumea religioasă a acelor timpuri (şi ale timpurilor noastre, de asemenea). Vestea cea bună a Evangheliei nu putea decât să provoace furia puterilor infernale care, prin minciună, ţin lumea sub stăpânire. „Lumea întreagă zace sub puterea Celui Rău.” (1 Ioan 5, 19) însă Domnul Hristos, trimis fiind de Tatăl Său, n-a dat înapoi de la a da mărturie, în acelaşi timp, de Dumnezeul cel viu şi adevărat şi de demnitatea infinită a omului. Nu a renunţat la misiunea Sa, animat fiind de mila şi compasiunea Tatălui faţă de toată făptura sufe­rindă şi înstrăinată, nu a dat înapoi, oricare a fost preţul. Iar preţul perseverenţei Sale a fost moartea Sa, una dintre cele mai crude care există, moartea pe cruce. Hristos era conştient de acest lucru. Cu zbucium în suflet, cu sudoarea prefăcută în pică­turi de sânge, El a acceptat voia Tatălui, care a fost ca Fiul să-Şi îndeplinească misiunea până la capăt. Iisus nu s-a dat la o parte în faţa acestei încercări, căci comu­niunea Sa cu Tatăl era per­fectă şi absolută iar dragos­tea Sa pentru noi fără pată. Astfel, obstacolul pus de diavol în cale pentru a nărui lucrarea lui Dumnezeu a fost depăşit. Crucea a deve­nit instrumentul unei biru­inţe totale asupra puterilor demonice ale vrăjmaşului. Calea a fost deschisă pentru toată făptura care zace în robia suferinţei. Crucea s-a transformat din blestem în binecuvântare.
„Nu ştiu [...] altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit” scria Sfântul Apostol Pavel (1 Cor 2, 2).
Să ne amintim neîncetat de această dragoste dârză, eroică a lui Iisus, Martor credin­cios şi să ne împăcăm cu Tatăl pe care nu-L putem bănui de niciun fel de cru­zime faţă de Fiul Său, căci Fiul nu a făcut altceva decât să mărturisească dragostea nemăsurată a Tatălui pen­tru oameni.
De asemenea, să ne amintim că această cale urmată de Hristos este calea creştină, pe care este de aş­teptat să apuce oricine vrea să-I urmeze Domnului. „Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei.” (Ioan 15, 20)
Oricare ar fi preţul, ucenicul este chemat să rămână credincios adevărului care este dragoste, acea dragoste care poate merge până la lepădarea de sine. Această cale este eroică, fără îndoială, şi nimeni nu este obligat să o ur­meze (şi cu atât mai puţin are dreptul să ceară acest lu­cru altuia), decât ca urmare a unei chemări interioare.
Fie ca această vocaţie să nu ne înspăimânte pe nici unul dintre noi, cei care am fost însemnaţi cu semnul Crucii. Să nu ne lăsăm înspăimân­taţi de preţul pe care l-am avea de plătit. Mai devreme sau mai târziu, toţi ne vom pierde viaţa şi vom îndura suferinţa. Rămâne la latitu­dinea fiecăruia să socoteas­că drept pentru a regăsi, prin harul lui Dumnezeu, viaţa cea adevărată, aşa cum ne îndeamnă Domnul. Să ne păstrăm pacea. Să nu încetăm a contempla aceas­tă mare taină, Crucea biru­itoare a lui Hristos. Să o cin­stim cu recunoştinţă iar Dumnezeu ne va dărui, la vremea pe care o va consi­dera potrivită, harul de a ne angaja cu încredere pe ca­lea Crucii şi de a regăsi Raiul pe care nu ar fi trebu­it să-l fi părăsit vreodată.
„Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” (Luca 23, 42) a rostit tâl­harul cel bun, răstignit oda­tă cu Mântuitorul. Iisus i-a răspuns „Adevăr îţi spun eu ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 43).
Slavă ţie, Cruce biruitoa­re a Domnului Nostru Iisus Hristos, semn puternic al biruinţei noastre! Cale ne­clintită şi adevărată către Cer, Hristos Cel înviat, iz­vorul încrederii noastre de­pline în iubirea şi milostivi­rea Tatălui şi Dumnezeului nostru! Amin.
 

Link: http://www.apostolia.eu/articol_529/crucea.html