Biruințele unei mămici (2)

Versiune tiparTrimite unui prieten

MULȚUMIRI:

Încep prin a scrie că sunt plină de recunoștință pentru tot ce trăim de la ultima întâlnire încoace. A. parcă e un alt om, acel Om Drag al meu cu care m-am căsătorit mai demult, deși la fel în reacții, dar atât de deschis să le gestionăm mai cu Har, când trece „focul”. Și asta e minunat și mă face să nu mai îmi fie atât de teamă de conflictele între el și copii (și să încerc să le manipulez cumva COMPORTAMENTAL, cum făceam până acum. De exemplu: dispărând din „peisaj”), ba dimpotrivă, să le văd ca pe situații de creștere duhovnicească împreună.

Am înțeles că oricât m-aș strădui eu să modific contextele, până la urmă interiorul omului rămâne același dacă nu lucrăm cu el. Și e nevoie ca toți să învățăm asta, să primim „răul” şi să îl trăim cu Dumnezeu. Mă fascinează asta în ultimul timp şi mă strădui cu toate puterile să-mi amintesc să mă rog înainte de a vorbi şi să-I cer lui Dumnezeu putere şi har să îi ajut şi pe A. şi pe fete să comunice mai bine şi să se comunice mai bine unii altora. Un munte de psihologie care în sfârşit parcă îşi află sensul... în a mă ajuta să gestionăm relaţiile unii cu alţii.

Doamne îţi mulţumesc! (mai rămâne să învăţ să lucrez şi cu mine în acelaşi fel, căci deocamdată îmi e mai uşor să văd dinafară, când nu sunt eu direct implicată în conflict, dar e un pas şi acesta! :))

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat de trei săptămâni încoace să fac sesiunea 8, pe care ar fi trebuit să o continui din facultate (când am făcut Seminarul) şi până acum, dar nu am reuşit să mă ţin de ea pentru că mereu aşteptam rezultate spectaculoase, aşa cum lucrase Dumnezeu cu mine în perioada Seminarului, iar dacă ele întârziau să apară, nu reuşeam să fiu suficient de motivată pentru a mă menţine în sarcină. Astfel că abandonam. Acum am înțeles că e un lucru de o viaţă totul :) şi micile biruinţe sunt un pas mare pentru noi toţi, ca familie şi într-un colţişor mic şi pentru omenire :)

Şi îi mai mulţumesc că, în sfârşit, după mult timp, am reuşit să citesc şi să înregistrez (pentru a reasculta) câteva pagini pentru mine :).

Şi încă o mulţumire foarte importantă! Că cel puţin la vârsta aceasta şi în acest moment de viaţă, fetiţele noastre au învăţat să cheme Numele Domnului nostru Iisus Hristos în situaţiile deosebit de împovărătoare emoţional pentru ele...când simt frică mare în conflictele cu tatăl lor, când plâng mai tare (S.) şi asta e deosebit de înduioșător şi trezvitor pentru mine...

UIMIRI:

S.:

...i-am zis la un moment dat (când E. a fugit cu două recipiente de detergent lichid, provocând astfel lacrimile surorii ei care îşi dorea şi ea unul): „Iart-o, că vine înapoi şi îţi aduce” şi contrar aşteptărilor mele, urletele au contenit şi a zis „Bine!”... iar E. s-a întors într-adevăr şi i-a adus şi ei unul.

Ne uimeşte şi pe mine şi pe A. cât e de descurcăreaţă şi cât de coerent vorbeşte...

Cum, deşi doar rar vine la rugăciune (deşi am discutat cu E. despre nevoia ei de a mai sta în braţele mele în aceste momente şi i-am comunicat şi S. că are această posibilitate), în clipa în care o chem să zică măcar „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa” vine şi rosteşte pe rând fiecare cuvânt după noi şi uneori vrea ea singură :). Și zice cu drag şi veselie, ca un copil bucuros :).

Deşi când are o emoţie negativă mare nu vrea pe moment să I-o dea lui Hristos, ea singură începe să zică „Doamne, Doamne”, sau „Doamne Ituse Histoase miește-mă pe mine, păcătoatsa”...şi mi-i nespus de dragă în acele clipe şi mă bucur extrem de mult şi îmi dau seama cât de important e ce trăieşte...

Alteori îmi zice ca şi E. „Am nevoie să plâng...”

Ce tare se sperie de noi când interpretăm diferite personaje din piese de teatru, când ne jucăm de-a „Hansel şi Gretel”, sau „Scufiţa Roşie”... căci am început să facem asta de la ultimul modul încoace...:) cum o podidesc lacrimiuțele şi are aievea impresia că acolo nu mai e mama şi tata...:)

Cât de repede a învăţat să îşi sufle mucișorii, urmând exemplul E. şi când ne-a dat Dumnezeu în gând cum să-i explicăm să o facă, după ani de zile în care ne-am străduit cu E..

A.:

...cât e de ingenios e la făcut pachetele în care împachetăm spre a fi livrate, ObiecteleDecorate...
...cât e de harnic, de hotărât, de determinat când îşi propune ceva şi anticipează roadele acţiunilor sale :)
...cum a venit el cu ideea să lucrăm la ADEZIV într-o noapte când ne propusesem să petrecem un pic de timp împreună...
...cât de minunat s-a purtat cu mine şi cu noi în ultimul timp, cât de afectuos, tandru, delicat, cât de prezent... mai ales în week-end-ul de după ultimul modul :)...parcă redescoperea Viaţa şi Bucuria pe care o poate gusta alături de noi...fără a se mai grăbi undeva...:)
...cum am putut în ultimul timp să-i mai împărtăşesc din lucrurile mele sufleteşti...(pentru că şi-a mai deschis şi el un pic sufletul şi atenţia... i-a mai redat Dumnezeu din acea disponibilitate sufletească ce o avea la început, i-a mai înmuiat inima)și astfel m-am mai îmblânzit și eu...
...ce liniştit a condus o vreme, când conştientiza că mergem cu Sfintele Taine în maşină...:) şi acum s-a păstrat, dar harul acela de început a fost incredibil de uşor de remarcat! :)
...m-a uimit că a venit să stea alături de noi la biserică fără să-i mai cer şi măcar să sper asta...

E.:

...cât de bine îşi suflă şi ea acum mucișorii spre marea mea bucurie, căci răcesc amândouă atât de des şi anticipez măcar unele otite, sau inflamaţii ale urechilor care vor întârzia să apară datorită acestor noi abilităţi...
...cât de Bine şi-a intrat în rol când am jucat prima noastră piesă de teatru „Hansel şi Gretel” şi cât de mult i-a plăcut şi cât ne-a mai cerut după aceasta să ne mai jucăm astfel...
...cum a venit la noi când aveam o „dispută” şi nu a mai plecat cum făcea înainte când apăreau tensiuni mult mai mari emoţionale între mine şi A., cum nu a mai început nici să mârâie, nici să plângă şi parcă a acceptat că avem şi noi nevoile noastre de a ne comunica şi clarifica chestii, chiar şi în prezenţa lor...(am vorbit anterior cu ea pe tema asta şi i-am explicat de nevoia discuţiilor noastre de adulţi, care nu au de ce să le afecteze în vreun fel pe ele).
...De când am tuns-o cheluț pentru a-i trata golurile de păr îşi tot lua mereu o boneţică pe cap spre încântarea, sau mai puţin încântarea noastră, dar e cert că nu vroia să o dea jos, mai ales când plecam undeva. Am întrebat-o în urma acestor repetate comportamente ce simte şi ne-a răspuns cu ceva de genul că se simte frumoasă. Iar noi i-am spus că pentru noi e frumoasă şi fără boneţică şi de atunci a început să şi-o pună mai rar. Iar de când a insistat şi S. să fie tunsă cheluț şi când îi vede încântarea acesteia din momentul în care îşi dă şi ea jos boneţica, e mai mult decât liniştită să meargă să se afişeze în faţa tuturor şi astfel!

Mă uimeşte cât de harnice sunt fetiţele noastre şi câte lucruri vor să facă! Nu le place deloc să stea degeaba :)

Închei acum aceată parte a temei, cu dorinţa de a începe un alt mail în care să scriu despre Biruințe, Egou şi Mesaje Toxice... să fiu sigură că măcar o parte am trimis :)

O duminică binecuvântată vă dorim tuturor!

I.