Mi-e greu să vă scriu. Dacă mă puteți crede nici nu m-am gândit că aș putea-o face: știam că existați, dar vă vedeam așa... ca pe ceva ce nu puteam atinge. Aceasta și pentru că mi-ați părut mai mult decât umană: doar doisprezece minute am ascultat cuvintele dumneavoastră, Măicuță bună, despre iertare și mânie, și mi-am găsit răspuns la atât de multe întrebări din viața mea. Lăcrimez de bucurie, dar și de tristețe și sunt uimit, prosternat de lucrarea lui Dumnezeu prin Duhul Lui cel Sfânt. Apoi, tot din cuvintele dumitale, Măicuță, am înțeles că vă pot contacta și că puterea, blândețea, răspunsul lui Dumnezeu se pot găsi prin faptele și vorbele ieșite din gura oricui. Acela care zidește însă tot timpul, e purtător de Duh Sfânt.
De ce vă scriu? Probabil că mulți din cei care vă scriu au să vă împărtășească o mare durere. Dar și o mare bucurie, sunt sigur că vă scriu și oameni spre a vă împărtăși bucuria lor, așa cred.
Îmi cer iertare de la început dacă scrisoarea aceasta va fi prea lungă, dar dumneavoastră simt că vă pot zice altfel decât altora, adică cât mai aproape de adâncul meu. Cu toate că am un părinte duhovnic de aproape două luni, primul meu părinte duhovnic, dar cu siguranță nu ultimul: ca părinte duhovnic îl simt, de exemplu, și pe părintele Cleopa sau pe părintele Serafim Rose.

L-am căutat pe Dumnezeu, L-am căutat într-un mod dedicat, mai ales în copilărie. Apoi, am devenit din ce în ce mai fals, mai îndoielnic. Am devenit un oportunist, cu toate că de asta mi-am dat seama abia recent. Știți, eu toată viața am crezut și mi-am spus că sunt un om bun. Și era un sâmbure de adevăr aici: Dumnezeu a pus suflet blând și bun în mine, dar eu am devenit un rău, un nemilos, un nedrept și un sterp. Toată viața mea am făcut rău și după ce făceam nu îmi puteam explica: „De ce am făcut răul acesta pentru că eu nu sunt rău?”.

În timpul copilăriei am fost destul de cuminte și jucăuș, aveam puțini prieteni, totuși pentru că nu acceptam să particip la unele jocuri crude, ca acela de a chinui sau omorî pisici, dar și altele mai puțin crude, am fost oarecum marginalizat. Nu prea știam „prostii”, iar când le auzeam mă rușinam, le ziceam că nu e bine sau chiar îi pâram. Așa că stăteam mai mult singur, explorând curțile bunicilor mei, care stăteau la oraș, făcând lungi vacanțe la țară pe la rudele de acolo - îmi plăcea mult la țară, tot timpul îi rugam pe ai mei, sau pe cei care mă aveau în grijă, să mă trimită acolo. Îmi plăcea mai ales să construiesc, să mă plimb cu oile și să caut „locuri ascunse”. Părinții mei au avut o fire foarte petrecăreață, până la patimă, și le convenea să mă trimită tot timpul pe undeva. I-am urât pentru asta și pentru că se certau cam tare, că mâncam bătaie uneori din orice, că în casă erau tot timpul petreceri și beții, și de faptul că am prins-o pe mama înșelându-l pe tata; dar acum i-am iertat. Nu mi-au vrut răul și de fapt tot timpul m-au învățat de bine, chiar dacă ei nu făceau așa. Am avut ceva cu ei pentru că ceea ce făcuseră rău mă ajuta pe mine să-mi scuz ceea ce făceam eu rău, în adolescență și mai târziu.
Cu toate că am fost un copil care nu prea știa „prostii”, încă dinainte de a ajunge la școală am dus o viață nefirească cu fata unor vecini, relație nefirească ce a durat până ce am ajuns eu în clasa a cincea. Nu simțeam nimic sufletește, făceam totul mecanic, nu știam exact ce facem, dar ne plăcea. Mai târziu, la sfârșitul clasei a șasea, am avut o revelație atunci când am sărutat prima dată o fată. Nu îmi imaginam că o fată poate fi ținută de mână și efectiv iubită cu inima. Iertați-mă că vă spun toate acestea. În afară de acea fată cu care mi-am început viața trupească, înainte de a împlini șapte ani, nu am mai fost decât cu două fete, cu toate că am avut numeroase iubite de-a lungul timpului. Și cam toate m-au ținut minte ori din cauza legăturilor adânci sufletești, care s-au creat între noi, ori din cauza cruzimii cu care m-am comportat cu ele.

Important de menționat din copilăria mea este și faptul că mă trezeam adesea din somn plângând „de ți se rupea sufletul”. În momentul în care realizam că plâng, după un timp mă opream. Însă știam că plâng de mai mult timp decât acela pe care îl știu eu și chiar așa și era. Plângeam în somn și prin somn și nu știam de ce. Singura explicație pe care am primit-o a fost aceea că am fost „făcut la beție”. Aceasta mi-o spuneau cu toate că nu aveam decât vreo patru anișori. Ce a fost nici acum nu știu, cu toate că unele explicații „logice” îmi vin uneori prin minte. După ce am crescut ceva mai mare am devenit terifiat că voi muri de cancer la plămâni, cu toate că încă nici nu știam ce înseamnă cancer. Fără legătură cu aceasta, când eram mic, de multe ori, înainte să adorm, îmi imaginam că am murit și toți plâng la căpătâiul meu, iar eu plângeam de unul singur în pat, în mod real, de mila lor.
Eram foarte curios de mic, dinainte să fiu școlar, legat de ce înseamna moartea și despre ce e dincolo de ea. Vorbeam și întrebam aproape pe toți adulții despre acest fapt. Tare mult stăteam pe gânduri la aceasta și un pic mai târziu, începând cred de prin clasa întâi, am fost foarte interesat de sfârșitul vremurilor, despre care îmi povestea și mă avertiza o doamnă bătrână - o vecină care mai avea grijă de mine. Multe din cele pe care mi le-a spus mi le aduc aminte și avea dreptate. Unele erau superstiții. Nu țin minte să mă fi rugat, nici nu cred că știam cum. Dar știam că exista Dumnezeu și nu cred că aflasem asta neapărat de la oameni. Oricum, când eram micuț, simțeam că este Cineva cu mine tot timpul.
Într-o vacanță, într-o stațiune de munte, am ținut morțiș să intru într-un magazin de cărți și obiecte religioase. Am rugat-o pe mama să-mi ia, fără să știu exact de ce, o carte despre fumat și una despre cipurile biometrice și planul antihristului despre lume. Aceasta se întâmpla cam pe când eram în clasa a treia, a patra, adică acum vreo paisprezece ani.
În timpul școlii gimnaziale am renunțat la aproape toate visurile mele. Bine, atunci nu știam că fac aceasta. Prin clasa a șasea m-am apucat să FUMEZ și apoi să beau. Mă simțeam extrem de vinovat, mai ales pentru că fumam. Cu toate că aveam o frică incredibilă, dar cumva ciudată, prietenească și cu toate că aveam remușcări extrem de dureroase, nu m-am lăsat de fumat. Dintotdeauna am avut talent oratoric, am știu să leg cuvintele și de aceea am influențat și „educat” mulți oameni. Când eram în clasele I-IV, adesea când întârzia doamna învățătoare mă urcam pe postamentul din fața tablei și linișteam toată clasa; le spuneam povești, scenete și glume, auzite pe undeva sau chiar din mintea mea. Țin minte că așa copil cum eram - rămâneam emoționat, uneori tremuram, când ascultam pentru câteva clipe liniștea clasei, care de altfel în general era foarte gălăgioasă: eram patruzeci și doi de copii. Dar, ca un om căzut, mă bucuram cel mai mult când colegii mei râdeau și când mă lăudau, când mă plăceau. Ciudat e că în restul timpului eram destul de timid și emotiv într-un mod excesiv. Așa sunt și acum, dar în cea mai mare parte a vieții mele am ucis acest dar în mine - el mă împiedica să fiu „cineva”, să fiu plăcut oamenilor. Mai târziu, după clasa a șasea, după ce m-am apucat de băut, m-am apucat și de scris, dar și de citit. Cu toate că citeam într-un mod pătruns, trăitor, foloseam informația într-un mod elitist, rușinos. Devenisem un fel de vedetă a orașului, umblam numai cu cei mai mari ca mine și cu tinerii cei mai „filosofi” ai orașului. Duceam o viață aproape dublă: eram ca un judecător pentru mulți, eram respectat, admirat și de mulți mai tineri sau de aceeași vârstă cu mine idolatrizat. Astfel am dus-o până acum aproximativ patru ani, iar acum am douăzeci și cinci de ani. Ceea ce nu vedeau ceilalți era că plângeam mult, foarte mult, sufeream intens și de aceea și scriam: mi-era dor de Cineva și nu știam de cine. Și de aceea am început să scriu cu adevărat și cel mai adesea scriam treaz, lucid. Nu puteam scrie băut, amețit, euforic. Scriam numai când eram treaz și trist.

Am scris unei fete, mai multor fete, dar îi scriam numai uneia. Chiar dacă mă inspiram din fata care îmi plăcea într-un moment al vieții mele; eu îi scriam Ei, cea care nu a venit încă și care mă va salva. Pe cea pe care o așteptam și cu care nu voi mai fi nefericit niciodată. Și nu-mi puteam explica cum de mi-e atât de dor de ea cu toate că încă nu o cunosc. Și cum de o iubesc atât de mult fără să o știu. O iubeam atât de mult încât nici nu încercam să mi-o imaginez, Măicuță. Și plângeam și mi se rupea sufletul în mine și mi se rupe și acum când scriu și mă rugam chiar și lui Dumnezeu să mi-o aducă.

În clasa a șaptea - a opta m-am gândit să dau la Seminar. Am fost la câteva mânăstiri, dar cred că acea experiența mi-e de folos abia acum. Am avut șansa să îl aud pe părintele Cleopa vorbind și am rămas înmărmurit. Mai târziu, în mod ticălos am făcut glume pe seama acelor momente. Cu Seminarul mi-a trecut repede, nici nu știu cum, nici nu știu când, în mod ciudat cu toate că în liceu și câțiva ani după aceea devenisem un filosof, rocker de plastic, plin de patos, dar desființând cu orice prilej „instituția Bisericii” - și orice instituție în fapt - judecând Biblia după trei fraze și cinci cuvinte scoase din conținut, după o înțelepciune nativă pe care am murdărit-o prin interpretări păgâne, utopiste, hedoniste și așa mai departe, nepunându-mi nicio clipă întrebarea de unde provin aceste „informații” în mintea mea. Trufia îmi spunea că sunt eu deștept.
Ușor, ușor mi-am format o proprie religie în care femeia și bărbatul sunt un singur suflet desprins când ajunge în lumea aceasta iar menirea lui toată este de a se reîntâlni și de a se reuni și astfel de a ajunge înapoi la Dumnezeu. Îmi dezvoltasem propria mea credință legată de sufletul pereche, cu propriile particularități. În mare, spuneam că nu a fost nicio izgonire din rai, că Dumnezeu a plâns și lacrima Lui s-a sfărâmat în două. De fapt nici nu-mi puneam problema păcatului. Însă abia acum conștientizez, chiar în momentul acesta, că Adam și cu Eva au fost exact ceea ce îmi doresc eu și într-adevăr Dumnezeu s-a întristat de păcatul lor și că ei au căzut. Nu că Dumnezeu i-a căzut, ei au căzut singuri...

Minunea este că Dumnezeu mi-a dat fata despre și pentru care eu am scris ani și ani. Am cunoscut-o pe un grup de discuții de pe internet când eram prin clasa a zecea. Ne-am scris un timp și chiar am vorbit la telefon. Tot timpul ceva îmi spunea în sufletul meu că ea este soția mea - cu toate că nu mă gândeam la căsătorie. Mi-au luat patru ani să mă întâlnesc cu ea. Ori de câte ori ar fi trebuit să mă întâlnesc cu ea - ca și atunci când îmi propun să fac ceva bun sau să merg de exemplu la biserică - intervenea ceva. Știam la un moment dat dinainte, că dacă trebuie să mă întâlnesc cu ea o să fac eu ceva aiurea, sau rău, care să mă oprească să mă văd cu ea. Am fost în aceeași zonă, oraș, cartier, de mai multe ori, la Sighișoara și la mare. Îmi doream cu tot sufletul să o văd, dar mă întâlneam cu alții, mă îmbătam și nu mă mai întâlneam cu ea, ba beat fiind parcă nici nu mai voiam. Când mă trezeam - în afară de golul în suflet, ca după fiecare desfrâu, simțeam că am pierdut ceva că nu ne-am întâlnit. Până la urma ne-am văzut, ne-am recunoscut fără să ne fi văzut chipul anterior și am rămas împreună. În afară de perioada când m-am întors la Dumnezeu, când El a vorbit iarăși cu mine, aceea a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Dar așa cum era ea, curată, perioada aceea a durat puțin. La puțin timp după ce am cunoscut-o eu am început un desfrâu și o viață păcătoasă și eretică, un proces parcă minuțios planificat de autodistrugere și de pierdere și dezamăgire a sufletelor bune din jurul meu așa cum nu făcusem niciodată în viața mea. Imediat ce am îmbrățișat bucuria - cea care se pare că m-ar fi dus la Adevăr, adică la descoperirea lui Dumnezeu, a Evangheliilor și a vieții creștinești ortodoxe, s-au declanșat în viața mea cele mai demonice și mai slăbitoare duhuri, pe care le-am hrănit în mod tainic și cel puțin de la un moment dat cu bună știință și care și ele pe mine m-au marcat și m-au transformat în ceva care nu mai eram eu: îl alungam pe Dumnezeu din mine.

D. era o fată visătoare, cultă, foarte plăcută, blândă, cu mult bun simț, timidă, curată, cu mare răbdare și fecioară. Era și este o fată atipică generației noastre, înzestrată cu multă curăție de la Dumnezeu.

Am început să mă droghez foarte tare și am convins-o și pe ea să o facă. Folosisem și înainte să o cunosc pe ea, diferite droguri, dar cel mai mult le-am uzat în mod paradoxal pe cele fumate - marijuana. Concomitent am folosit halucinogene, în exces. Mă drogam cu mai multe, mă lăsam de ele, dar marijuana a rămas tot timpul în obiceiul meu. Dar excesele au început odată ce am cunoscut-o pe D., până atunci nu făcusem prea multe rele de acest fel. Ea nici nu știa prea bine ce înseamnă drogurile, nici măcar teoretic.

Ea era fecioară, a ținut la fecioria ei și de când auzise de mine prin scrierile și scrisorile mele a hotărât să se păstreze pentru mine. La început nici nu am simțit nevoia să facem ceva greșit din punct de vedere trupesc, iar fecioria i-a rămas intactă o vreme destul de îndelungată, chiar dacă noi eram împreună. Drogurile ne formaseră un soi de lume a noastră și mie îmi descriseseră calea spre un soi de înțelepciune, aflam multe lucruri parcă de niciunde și care se verificau. Începusem să credem că drogații sunt plăcuți lui Dumnezeu, iar eu credeam că Dumnezeu mă învață. Abia mult mai târziu am aflat că de fapt mă învăța necuratul, plagiind adevărul lui Dumnezeu. Ca să mă înțelegeți: eu făceam aceste constatări, iar D. se lăsa cu totul în voia mea. Ea vedea că orice făceam sau ziceam eu ca fiind bun. Și chiar dacă se împotrivea uneori, o făceam să creadă că greșește când se îndoiește de mine. Eram îngâmfat, violent, atât verbal cât și fizic cu ea, de multe ori pur și simplu am chinuit-o. Ajunsesem la un fel de filosofie religioasă în care noi eram unul și ne numeam cu un singur nume compus din numele nostre. La aceasta năzuisem prin tot ceea ce scriam și nu era ceva rău, dar demonul răstălmăcea și murdărea cu totul ideea. Ajunsesem să cred că îmi voi îndeplini menirea numai cu ajutorul drogurilor și că eu sunt, de fapt, cumva, Dumnezeu. Alteori mi-era teamă că Dumnezeu s-ar putea să o placă prea mult pe D. și să mi-o ia pentru Sine, de parcă ar fi fost cine știe ce zeu păgân. Și o mulțime de erezii, multe. Am și săvârșit într-o formă de transă auto-indusă, pe drog, un soi de ritual în care amândoi ne mișcam mecanic și fără a ne putea împotrivi, altceva decât noi ne mișca exact la fel unul în fața celuilalt ca în oglindă. Atunci când s-a întâmplat aceasta prima dată am avut impresia că ceva ne-a dezlipit, ne-a despărțit ca entitate, ca suflete. Dar am continuat, pentru că viața mea se derula ca un serial care în fiecare episod rămânea - cum se spune - „în coadă de pește” și nu puteam să văd continuarea decât luând altă doză. Și bineînțeles cu ea. Dar o făceam și cu alții - mă credeam și devenisem ca un guru, mai ales pentru unele femei cu care am și înșelat-o, mai mult spiritual decât fizic.

Trebuie să menționez că simțeam că nu trebuie să-i iau fecioria. Oricum mă puteam numi (cumva) și eu fecior – în afară de cele ce mi se întâmplaseră în copilărie și o altă mică tentativă, eu nu fusesem cu nici o altă fată. Ceva împotriva firii mă împingea să o fac. Îmi era teamă că voi pierde dacă nu voi face asta, cu toate că ea mă iubea cu adevărat și nici nu conta un asemenea lucru. Și nici pentru mine. Dar voci în capul meu mă apăsau. Și oameni, în principal prieteni - râdeau sau chiar mă dojeneau, spunând că astfel o chinui. Crescusem cu ideea că e absolut necesar să fac acest lucru, altfel femeia va fugi de la mine. Și am clacat. Mi-am propus să ne apropiem trupește, chiar împotriva firii și voinței mele firești. Ea m-a ascultat fiindcă mă iubea și orice îi spuneam eu lua de bun. Și s-a întâmplat și m-am aflat gol și deznădăjduit. Pentru că nu a fost ceva natural. Și ea sunt sigur că a simțit, dar nici nu conta: ne iubeam cu adevărat. Dar eu eram orb sufletește și duhovnicește.

Tot ce făceam avea o mistică anume. Începusem să facem tot felul de ritualuri spontane, ea nici nu știu dacă își dădea seama, uneori nici eu nu realizam, dar mulți demoni au trecut prin noi. Pot să spun că ni s-au întâmplat și o serie de „minuni”. Ceea ce mă frapa era că strigau oamenii la noi pe stradă, mai ales când eram lucizi, strigau cu ură și dușmănie: „Ce credeți, că veți reuși? Nu veți reuși să fiți împreună!” sau pur și simplu ne înjurau scurt. Și eu și ea ne întrebam unul pe altul dacă am auzit bine. Încă ceva - trăgeau cerșetorii la noi și în general oamenii săraci. Sau cel puțin așa ni se părea nouă. Odată a venit la mine un om cu un mare handicap locomotor care mi-a zis să nu îmi fac griji, că Dumnezeu nu ne părăsește așa de ușor și că nu ne va distruge, că suntem ai Lui și că El ne iubește. A venit omul acela așa, direct la mine fără să-l cunosc, cu toate că se mișca greu, iar eu eram prin iarbă, adunam flori pentru D. Și nici acum nu știu de unde a vorbit omul acela: de la Dumnezeu sau de la vrăjmașul? Cert este că m-a liniștit, pentru că totul se derula în mintea mea, tot filmul acesta al drogurilor, pe fondul Apocalipsei. Simțeam că o trăiesc, că fac parte din ea, că o influențez. Începusem să simt că nu e bine ce se întâmplă cu drogurile: începusem să simt că ușor, ușor o pierd pe D. (prin violență, surmenaj psihic și prin faptul că o fac vulnerabilă diferitelor forțe necurate din univers). De asemenea simțeam că de fiecare dată când mă droghez fac rău întregii lumi: de multe ori am simțit reproșuri în privirile celorlalți care parcă îmi ziceau că tărăgănez totul, că totul ar fi trebuit să se termine mai demult, dar fiindcă Dumnezeu vrea să mă ia curat la El, din cauză că mă murdăresc tot timpul, lungesc și viața planetei. Era tot o malformare a adevărului. Alteori am simțit că deschid prin mine, sau cu ajutorul meu, adevărate porți prin care să vină demonii în lume. Cu toate acestea nu mă opream. Starea noastră narcotică se derula ritualic mai ales când ascultam un album al unei formații de muzica ambientală ce se chema Air, adică Aer, Văzduh. Mai târziu, abia recent, am aflat din scrierile Sfinților Părinți despre Vămile Văzduhului și de văzduhul peste care tronează cel necurat. Să fie numai coincidență? Nu vă întreb retoric...

Încă de când eram în gimnaziu mă apucasem să fiu violent. Totuși, niciodată nu mi-a plăcut violența și cu toate acestea am ajuns un om prin excelență violent. La început m-am bătut prin gimnaziu, ca să fiu în „elita” școlii. Mai apoi ca să fiu cunoscut prin țară și respectat. Călătoream mult la festivaluri și concerte de rock și punk. Devenisem un formator de opinie și de multe ori mă făceam judecător pe faptele altora. De câte ori loveam pe cineva mă simțeam rău, mi se rupea sufletul. Așa că mi-am propus să nu mai simt asta, să îmi înving mila. Am reușit, dar să o înving de tot - slavă lui Dumnezeu - nu am reușit niciodată. Am devenit un anti-mine. Am devenit exact invers de ceea ce îmi dorisem. Uneori realizam aceasta preț de câteva clipe, dar tocmai atunci apărea cineva din lumea aceasta care să mă facă să mă simt important. Mă îmbătam cu falsa putere: intram gratis la concerte, mulți dârdâiau lângă mine, eram printre cei puternici, printre cei care „făceau legea”. Primeam adesea droguri și băutură gratis. Eram respectat, căutat, întrebat și mulți mă chemau în ajutorul lor. Aveam prieteni în toate taberele, pentru că totuși aveam un mod al meu de-a fi prietenos. Credeam că sunt un om bun, un căutător neînțeles, un intelectual călit - dar eu deveneam tot mai slab, vulgar, orb. Mi s-au întâmplat multe lucruri care m-au frapat în viața pe care am dus-o astfel, primeam multe lucruri fizice fără să le merit și prin gura mea parcă vorbeam mai mult decât cele pe care le cunoșteam.

Cel mai violent eram la băutură, cel mai pașnic eram la droguri. Eram cu D. și ne drogam în exces mai ales cu halucinogene. Ajunsesem să mă cred un fel de guru, dădeam sfaturi și pentru unii oameni chiar eram ca un guru. Atrăgeam foarte tare femeile, unele chiar frumoase, cu care mă înconjuram în călătoriile mele când mergeam fără D. Acest lucru o durea, dar eu găseam explicații pertinente pentru orice. O băteam. Nu des, dar foarte violent. Practic o terorizam. Trebuie să înțelegeți că ea nu mi-a greșit niciodată cu nimic, ba dimpotrivă, mă asculta întocmai în tot ce îi spuneam. În mintea mea însă credeam că mă înșeală - prima dată mă gândeam că poate cu un om, iar apoi am început să fiu convins că o făcea cu un spirit. Vă dați seama la ce grad de nebunie ajunsesem? O dată am așteptat-o să iasă de la facultate (era studentă cu bursă - cel puțin când am intrat eu în viața ei) și a întârziat. În vremea aceea mi-a fost șoptit că un unchi al meu care era mort s-a întrupat într-un om pe care îl văzusem eu cu ceva vreme înainte și care într-adevăr semăna cu unchiul meu cel mort. Am văzut aceeași persoană intrând de data aceasta în clădirea facultății și mi s-a dat informația că acela a venit și a răpit-o pe D. din lumea aceasta, că e o pedeapsă pentru ceea ce fac și de asemena că ea se îndrăgostise de acel spirit într-una din „transele” noastre. Imediat mi-am imaginat cum o sun pe mama ei să îi spun că sunt îngrijorat la care aș fi primit răspuns: „Nu vă cunosc. D.? Care D.? Nu am avut niciodată o fată pe care să o cheme așa?”. Iar apoi mi-am imaginat cum am sunat înnebunit prieteni care nici ei nu-și aminteau de ea. Așa ajunsesem de la droguri. Când a ieșit pe poartă, după doar douăzeci de minute de întârziere am strâns-o în brațe cu lacrimi, tremurând tot, mulțumindu-i lui Dumnezeu că s-a întors. Eram convins că s-a întors pentru că am promis în mintea mea că nu mai fac rău și că Dumnezeu s-a înduioșat pentru mine.

Și că să scurtez: am pierdut-o. Până la urmă m-a părăsit și bine a făcut. M-am făcut pe mine chip cioplit; muzica, băutura, drogurile și iubirea de sine - acestea mi-au fost idolii. Cel mai adesea am chinuit-o, bătut-o, certat-o că ea nu mă iubea pe cât o iubeam eu pe dânsa. Nu realizam că cel mai mult mă iubeam pe mine.
Însă și acum cred că nouă ne-a fost dat să fim împreună, cu altcineva nu pot fi, chiar dacă încerc. Și credeți-mă, am încercat de-a-devăratelea. Dar mă las în voia lui Dumnezeu și El le va așeza.

V-am scris toate acestea pentru că am câteva întrebări: eu după ce m-am despărțit de D. m-am închis în mine și m-am ferit de lume câteva luni. Am stat curat o vreme, dar mi-am făcut chip cioplit din ea. Mă rugam la Dumnezeu să mi-o dea înapoi, dar uneori mă răzvrăteam pe El și chiar Îl amenințam: „Ai grijă, Doamne, că Tu fără ea nu-nsemni nimic”. Îmi imaginam că după ce mor cine știe ce revoltă spirituală voi face. Am stat cuminte un timp și am făcut un jurământ de castitate. Mi-am zis că decât fără ea, mai bine singur. M-au atras diferite fete, dar imediat ce le permiteam să intre în viața mea un pic, foarte puțin, își arătau adevărata față. Atunci am știut că decizia mea a fost bună. La fel cum mă păcălea păcatul să am încredere în el la început, cam așa făceau și fetele a acestea și în general oamenii.

Ușor, ușor am început să mă droghez iarăși, „de durere”. Violența mi s-a atrofiat, am început să mă interesez cum să fac cât mai mult bine. Dar drogându-mă, tot ce făceam era să mă documentez și atât. Începusem să mă rog la Dumnezeu, să țin posturi, fără a studia nimic, după capul meu. Am început să înțeleg că toată viața mea aproape am fost sub influenta diavolului. „Dar dacă drogurile totuși îs de la Dumnezeu?” și tot continuam în greșeală. Până vara trecută. În care am făcut cel mai mare exces și în care mi-am încălcat toate principiile, inclusiv jurământul de castitate. Pe tot parcursul vieții mele ca drogat am devenit sclav mai ales al superstițiilor și al fantasmagoriilor despre lume, ordinea lucrurilor, despre suflet, teorii conspirative la adresa mea și așa mai departe.

Acum am un duhovnic. Cu toate că în ultimii trei-patru ani am încercat să mă las de droguri de mai multe ori, n-am reușit. Nu eram dependent de vreun drog anume pentru că le foloseam pe toate. Eram pur și simplu dependent de a mă droga. Ultima dată m-am drogat chiar înainte de a mă spovedi prima dată (m-am mai spovedit odată când eram micuț și cu toate că aveam deja păcate mari, nu prea am fost ascultat - părintele ne-a pus laolaltă și s-a rugat pentru noi. Totuși țin minte că i-am spus un singur păcat).
După ce m-am spovedit, parcă m-am trezit și Cineva m-a ajutat să scap de pofte. Au trecut aproape două luni de atunci, viața mea s-a schimbat considerabil, anturajul, obiceiurile. Păcatele mele cele vechi (am băut și fumat vreme de treisprezece ani, dintre care șapte m-am și drogat, multă vreme zilnic sau de mai multe ori pe zi). Că m-am lăsat - vă spun drept - e o minune, numai Dumnezeu știe, El mi-a dat puterea, eu am avut doar simpla dorință.

Însă am probleme mari cu rugăciunea, nu mă pot concentra. Creierul meu e cumva stricat, încă mai am superstiții, mi-e teama de orice este tehnologie, văd ceva satanic în orice, uneori sunt hăituit de unele superstiții. Și îmi aduc aminte de adevărul lui Dumnezeu, de cuvintele Mântuitorului, de Sfinții Părinți și îmi revin. Dar uneori nu-mi este de-ajuns. Am tulburări de somn, sufăr foarte tare de mânie, mă enervez ușor și de multe ori chiar și singur. Alteori sunt atacat de o panică apăsătoare și vâscoasă, de o frică cum că totul este pierdut și știu că nu e de la Dumnezeu.
Mă gândeam că poate sunt nebun. Mi-am adus aminte totuși că datorită problemelor ce au intervenit în familie - un divorț gălăgios al părinților mei - am consultat în timp trei psihologi, iar ei mi-au spus că sunt un adolescent normal. Aceasta cu mult înainte de a mă droga. Acum, recent, citind cartea „Drumul spre acasă” îngrijită de Danion Vasile (pe care, fără să mă cunoască prea bine, mi-a dat-o de pomană o „bunicuță” de la biserica unde merg) - am aflat cu stupoare că sunt și alții care au avut vedenii la fel cu ale mele chiar și fără să se drogheze. Sau Saccsiv, despre care sunt sigur că ați auzit. Atunci m-am mai liniștit, dar și neliniștit: cu greu mai scap de dracii pe care atât timp i-am hrănit!
Eu mi-am format cât mă drogam o credință că viața mea va reîncepe de la toate cele pe care le am în jurul meu. O aberație: dacă aveam nu știu ce obiect care a trecut prin mâna unui hoț, în noua mea viață, cea viitoare, care era tot ca aceasta, va exista hoția. Și uite așa am început să fiu obsedat de ce am în casă, de cine îmi atinge lucrurile și tot așa. Acum nu mai este așa, știu că a fost o fantasmă diabolică menită să mă piardă, dar tot au rămas rămășițe: uneori paralizez blocat, neștiind ce să fac: am vrut să îmi repar un vechi cd player ca să ascult colinde: „- Stop! E arma diavolului, ce să faci cu tehnologia în casă? Dacă îl repari ții arma diavolului în casă!" - și eu răspund așa, serviabil, ca un sclav: „Păi da, dar ascult colinde, nu ceva rău!"- "Colindele le asculți din gura omului, pe cd-uri sunt făcute cu tehnologie, care e de la diavol!", - "Da, dar sunt și predici ortodoxe pe cd-uri!", - "Și Antihrist vine în chip de înger al luminii!, - Să asculți sau să vezi filme e ca și cum ai păcătui cu diavolul! Când faci malahie păcătuiești cu diavolul, când te uiți la un film nu e același lucru?”. De calculator nu mai zic câte probleme îmi fac, istoria ne descoperă că a fost inventat de ibm pentru a-l ajuta pe Hitler și poartă în el mesajul necurat spre care a fost format și tot așa. Adică, mă gândesc, ar conta, de exemplu, dacă calculatorul a fost inventat de un om rău? Sau becul? Sau orice?

Știu și simt că cel mai rău generației tinere i-a fost făcut prin mijloacele media, inclusiv calculatorul și televizorul. La televizor am renunțat și sunt împăcat. Nu se întâmplă oare ca la cele la care nu renunț, să-mi fie greu doar că îmi plac, adică din slăbiciune? Știu că aș putea trăi și fără ele, dar îmi mai vine în minte că fiecare vreme e cu uneltele sale - nu trăim nici acum o sută, nici acum o mie de ani. Mă gândesc că fiecare timp cu mijloacele sale de mântuire, nu? Și dumneavoastră ajutați mult cu ajutorul internetului și sunt mulți alții. Dar totuși internetul a făcut mai multe victime decât vindecați.

Și multe superstiții. De aceea cred că am creierul un pic stricat. Sau poate prea puțină credință? Că m-am gândit să merg la un doctor să mă vitaminizeze cerebral, dar după aceea mi-am spus că asta înseamnă că n-am încredere în Dumnezeu de a mă vindeca, că folosesc industria farmaceutică care are o istorie îndoielnică și că medicamentele, ca și drogurile, au fost create spre a ne manipula, spre a ne pierde noi încrederea în natură și spre a ne distruge.

Cu toate că nu vă pot explica bucuria pe care o simt că m-am trezit, tot timpul sunt hăituit de gânduri. Orice fac, am o îndoială. Și în felul în care pun un covor în casă - vă spun - în orice! Dacă n-aș mai crede toate superstițiile acelea care mi-au rămas în cap de la droguri, m-aș vindeca, îmi zic. Dar eu nu le mai cred sincer! Și totuși nu știu cum, reușesc să mă subjuge. Mă duc adesea spre lipsa de răbdare, nervi și chiar deznădejde. De aceea nu reușesc să fac nimic corect, mai ales rugăciunile, mătăniile.
Ce să fac? Eu nu sunt așa, nu eram așa înainte, demult, tare demult. Credeți că aș putea să merg la un medic? Nu e oare asta lipsă de încredere în Dumnezeu? Și dacă îmi spuneți să merg la medic, îmi puteți recomanda unul, poate chiar din Iași, care să nu fie ateu, dacă s-ar putea care să fie ortodox, pentru că aceia știu că bolile psihice sunt de fapt boli ale conștiinței, ale sufletului nostru. Pentru că mi-e frică să merg la orice doctor, am văzut mulți foști drogați pe care doctorii îi drogau și mai tare. Am prieteni care au ajuns la dezintoxicare și au ieșit de acolo cu adevărat smintiți. Eu de dezintoxicare nu am nevoie, de aceasta s-a ocupat Dumnezeu, ce am încercat eu să rezolv în ani, a rezolvat El într-o clipă.
Dar nu știu... îmi simt mintea un pic defectă, nu tare - fiindcă îmi dau seama - dar oricum defectă sau mai bine spus, traumatizată și în mod psihic, dar și fizic.

Și altceva: am avut chemare spre preoție sau așa cred, nici nu mai știu. Nu pot să fiu un om normal că de căsătorie nu-mi arde și nici la mânăstire nu pot merge, o iubesc pe D. Din când în când oricum mi-am propus să mă duc pe la mânăstire ca frate; de mult am chemarea aceasta.
Cu altă femeie vă rog să mă credeți pe cuvânt, nu pot fi. O iubesc pe D. oricum ar fi ea și orice ar face. Și o să vă arăt cum o iubesc pe ea, o să vă arat printr-o poezie a mea - una din puținele pe care le-am păstrat:

tueu (neprihănire)

cuvintele picături dureroase în dilatări exacte adânci
cu capul strivit de cuvinte
trepte tiptil în piept mi-e mireasma
n-am ușă la tâmple
ferestre de flori
cu chipul icoană
îmi lăcrimez degetele tale
mă doare
împiedicat
cu aripile înmuiate ridic priviri
și tot cobor
n-am lumânări la capăt
dar lumina mi-e ochi
n-am trepte la suflet
al tău are
și urc tot urc și-o să urc
și-n spatele meu scara dispare
urc și-o să urc în treptele tale
e sufletul meu

Să știți că nu-mi fac chip cioplit în fata aceasta și n-o confund cu Dumnezeu sau cu ce-mi poate oferi El (greșeala aceasta deja am făcut-o mai demult și cred că am învățat din ea), dar pe ea o iubesc, cu toate că pot trăi și fără ea, mai ales cu Dumnezeu prieten, ce-mi poate lipsi? Dar ei nu i-am cerut niciodată iertare și ea nu știe sărăcuța multe care s-au petrecut în capul meu, că îmi zicea o voce să nu i le zic, că ea deja le știe, că i le „transmit”. Așa că am început să-i scriu o scrisoare pe care nădăjduiesc să i-o trimit înainte de Nașterea Domnului. Să mă ierte, nu să mă primească înapoi, ci pur și simplu să mă ierte, că nu cred că m-a iertat. În scrisoare sunt deja și câteva citate de-ale dumneavoastră, Măicuță, despre iertare, mult m-au ajutat cuvintele ieșite din gura dumneavoastră! Mai exact cuvintele dumneavoastră au determinat în mine să accept că, așa cum îmi zic mie: „Doamne, recunosc: sunt rău, sunt rău, sunt și am fost rău, dar vreau să mă schimb și singur nu pot, că singur am încercat dar fără folos, așa că ajută-mă Tu, Doamne, să mă vindec de răutate și să alung vrăjmașul cel rău de lângă mine!”. Și tot de la dumneata, Măicuță, am învățat să mă iert pe mine, am învățat că iertându-ne pe noi când noi suntem cei mai mari vrăjmași ai noștri - învățăm să iertăm pe oricine.
Eu îmi doresc cel mai mult să mă audă Dumnezeu și să Îl aud și eu pe El. Cea mai mare bucurie e atunci când El te aude, când El te ascultă. Mie nu îmi este teamă de iad, mie cel mai tare mi-e teamă că nu-L aud pe Dumnezeu, iar pentru mine raiul e să fiu cât mai aproape de Tatăl meu, să pot vorbi cu El, să-L bucur cu faptele mele, iar El să mă mângâie cu mila Sa, eu aceasta mi-o doresc cel mai mult!

Îmi cer iertare că v-am scris atât de mult, încă v-aș fi zis și mai multe, dar mi-e rușine pentru timpul dumneavoastră și față de semenii care și ei vă caută, săracii! Știu că am scris mai mult și sper să nu vă supărați, sunteți foarte dragă sufletului meu, eu încă nu pot și nu știu a iubi pe toți oamenii, dar pe dumneavoastră vă iubesc ca pe o mamă scumpă și știu că vă rugați pentru toată lumea cu râvnă și foarte mult ne învățați pe noi, cei mai puțin duhovnicești a iubi. Dumnezeu să vă dea sănătate, mângâiere și pace în suflet!

În speranța că îmi veți răspunde - oricând și fără nicio grabă - și că vreodată îmi veți da voie să vă întâlnesc, vă mulțumesc și vă cer iertare. Sunteți în rugăciunile mele, dar și în gândul meu ca o mângâiere!
Vă rog cu smerenie să vă rugați și pentru mine, cel nevrednic,

Andrei-Nicolae