Sărut mâna, maică!

Am o problemă care mă frământă foarte tare... Oricât de tare avansez pe calea cunoașterii și apropierii de Dumnezeu, există un punct în care mă împotmolesc. Vreau să Îl las pe Dumnezeu în viața mea, însă nu total, ci cu o limită. Ceva mă împiedică să Îl las să se apropie mai tare. Acel ceva este teama că dacă o să fac asta, personalitatea mea se va anula. Mi se pare că, pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, trebuie să mă izolez de lume, să îmi petrec toată ziua în biserică, în rugăciune, făcând metanii, că trebuie să renunț la absolut toate lucrurile care îmi fac plăcere și să mă ascund sub un batic și o fustă lungă în care încap de 2 ori...

La nivel rațional, sunt conștientă că nu e corectă această gândire... Însă în mod subconștient, acțiunile mele sunt ghidate de aceasta.. Nu cred nici în gândirea opusă, aceea că, oricum aș fi și orice aș face, Dumnezeu mă iubește și mă acceptă.

Apelez la dumneavoastră cu nădejdea că mă veți lumina care este calea echilibrată de abordare a acestei probleme...

Vă mulțumesc!

Dumnezeu să vă binecuvinteze!

Euphrasie