Cum iertăm (sesiunea 6)

Versiune tiparTrimite unui prieten

„Cum iertăm?” ...cu ajutorul lui Doamne, că noi, de la noi, putere nu avem. Pretindem că avem, că putem (ierta), dar e doar o autoamagire. „Deșertăciunea deșertăciunilor”. A noastră e doar decizia, intenția de a ierta. Restul, e meritul Lui, lucrarea Lui. Pentru asta a venit. (Să ne învețe iertarea, să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El pe noi). Mi-au trebuit 33 de ani să înțeleg asta. Am avut impresia că e ușor. Doamne, în ce superficialitate am trăit... Mă credeam stăpână pe mine, pe sentimentele mele. Ce înșelare!

Măicuța bună, în fiecare temă am descoperit câte ceva despre Doamne, despre mine, despre lume. E greu procesul iertării, mai ales iertarea de sine. Ce greu ies cuvintele „Iartă-mă, te rog”; „Îmi pare rău. Dacă v-am greșit cu ceva, să mă iartați”. 

Măicuță, în timpul postului am cerut iertare șefei de birou și altei colege. Șefa mea s-a blocat, a amuțit. Iar colega cealaltă a zis că nu i-am greșit cu nimic. Așa am simțit, să îmi cer iertare. Am preferat să fac pasul ăsta spre ele. Și tot mie îmi venea să plâng. Mi s-a încălzit inima și apoi tot corpul. Doamne-Doamne era acolo, căldură aceea din inima și din corp era de fapt iubirea Lui... Conștiința mea s-a curățit și ea. Am putut să pun capul pe pernă liniștită. Și seara somnul a fost ușor. Am făcut ce am fost îndemnată din interior să fac. Practic, sufletul meu voia asta: să-l ofer, iar Dumnezeu l-a curățat și l-a umplut cu iubirea Lui. Cerând iertarea altora, am primit iertare la rândul meu. M-am unit cu Hristos. Ce minunat e Doamne-Doamne, măicuță!

Cred că cel mai și cel mai tare am fost rănită cu timpul de propriile mele emoții și de ignorarea lor, convinsă fiind la vremea respectivă că am control asupra lor. Nu a fost așa. Și totuși, nu a fost așa. Anul acesta, odată cu sărbătoarea Învierii Domnului, mi-am dat seama că inconștient exteriorizăm suferința prin rugăciuni. Habar nu aveam că și cum făceam asta, până când nu m-am apucat să lucrez la tema 6. Știți, măicuță, agresorul ascuns lăuntric l-am găsit recent. Și nu mă mai simt prizonieră în capul meu, așa cum mă simțeam până să încep Seminarul iertării. Obișnuiam să dau vina ba pe abuzatorul de la vârstă de 5 ani, ba pe circumstanțe, dar abuzatorul erau... moștenirile familiale, subpersonalitățile materne și paterne manifestate prin mine.

Sunt tot ceea ce urăsc și tot ce iubesc la părinţii mei; sunt tot ce m-a rănit și m-a făcut să nu mă simt iubită, apreciată, integrată. Şi totul de atunci, e în mine acum. Am devenit ca ei şi mi-e greu să recunosc (încă opun rezistență). Deși suntem departe unii de alții, ei sunt în mine şi continuă să îmi facă rău. Și nu mai îmi fac ei propriu-zis rău, ci îmi fac singură rău pentru că am devenit că ei. Poate asta însemnă că victimele devin abuzatori și că abuzatorii trăiesc mai târziu în victime continuându-și abuzul. Victimele devin abuzatori în exterior - față de alţii, şi în interior - faţă de ei înșiși. Eu acum rănesc pe cei din jurul meu exact aşa cum răneşte tatăl meu, pentru că eu sunt tată acum. În acelaşi timp mă rănesc pe mine pentru că totul continuă înăuntrul meu.

Vă îmbrățișez,
E

Mulțumesc pentru cum ai lucrat și, mai ales, mulțumesc Domnului pentru cum lucrează cu suflețelul tău.

Cu drag și rugăciune,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar